16 octombrie, 2008

Metamorfoza

Jocul generează linii, obiecte bidimensionale în mişcare. Ecranul este plin de posibilităţi. Încarcă abuziv retina şi înşeală grotesc capacitatea de a alege. Este prea de dimineaţă pentru a face altceva. Ceaiul s-a terminat, cafea nu beau. A mai rămas în cana galbenă de porţelan ceva apă minerală care şi-a pierdut acidul. Univers sălciu

Nu-mi este foame, nici somn dar, prin compensaţie, setea şi-a făcut cuib în trupul meu. Mă ridic cu greu din faţa monitorului, de parcă mi-aş smulge instalaţii complicate de tipul celor ce ţin în viaţă un comatos.
Deschid robinetul şi sorb lacom din căuşul palmei. Jetul puternic de apă îmi udă pieptul şi toată partea din faţă a rochiei. Detest apa de la robinet, iar ideea de canal şi conducte subterane mă înspăimântă.

Beau cu ochii închişi, fără să-mi imaginez păienjenişul venelor transparente ce împânzesc burta oraşului. Radioul porneşte singur. Cântă. E fix. Doi tipi obositori îşi întind vocile pe frecvenţă fm străduindu-se să creeze bună-dispoziţie acolo unde nu este nevoie. Abuz. Pană de curent.
Radioul şi buna dispoziţie se sting. Monitorul bâzâie ofticat o secundă, apoi devine negru. Linişte. Patul a rămas neatins. Dulapul nu l-am deschis de o săptămână. Port aceleaşi haine, aceleaşi sandale. Părul a luat o formă incredibilă, iar singurele culori de pe faţă s-au adunat în linia cearcănelor. Nimeni nu comentează. Nu are cine. Până mai ieri viaţa mea plana peste o infinitate de posibilităţi, iar eu ales-o pe cea mai complicată. Am fost de acord, am semnat şi un contract, un soi de adeziune. Am luat la cunoştinţă riscurile şi de atunci am generat continuu între mintea ei şi restul lumii linii, limite, graniţe...

Dispar, încet, fără spasme şi fără ancore fantasmice. Dispare învelişul pe care oamenii îl admirau în înţelegerea lor. Restul?
Începe schimbarea, o simt. Nimic nu este vizibil în exterior, dar în mine un vulcan îşi pregăteşte tacticos lava incandescentă. Nu mi-au spus cât mai trebuie să aştept, pentru că nu am întrebat, iar asta din cauza fixului cu „înţelepţii nu pun întrebări”...

Mi-a intrat de mult în cap şi chiar am crezut, sau poate m-am născut cu această idee, pentru că niciodată nu am pus întrebări, nici măcar la vârsta lui „de ce?” când, uluită, descopeream lumea. „Ce copil cuminte aveţi, nu deranjează deloc! Dacă nu ar ţine ochii larg deschişi, am crede că nu o interesează nimic”. Am fost înşelată de sonoritatea propoziţei şi de prostia celor ce mi-au încurajat blocajul. Mercur retrograd

Am trăit şi nu am întrebat de ce trăiesc, voi muri şi nu am catadicsit să întrebe pentru ce, sau pentru cine? Nici măcar când, unde sau, şi mai interesant, până când? Reporter ratat
Îmi simt brăţările grele, şi cele de mîini, şi pe cele de la picioare. Acum, obiectele acestea haioase şi zornăitoare mă deprimă. Îmi aduc aminte de zilele în care credeam în puterea lor apotropaică, cât le preţuiam şi cu câtă grijă le instalam! Cele verzi, cu pietrele roşii şi albe pe mâna stângă, alături de brăţara de argint în formă de şarpe, iar cele din piele şi aramă pe încheietura mâinii drepte. Era la fel de importantă şi colecţia pentru gleznă. O brăţară, două brăţari şi un ineluş pe degetul de la picior. „Vrăjitoare, pieri de pe faţa pământului”! strigau femeile în urma mea, cele care în loc de brăţari colorate purtau baticuri cernite legate sub bărbie. Şi simţeam cum valul de gheaţă aruncat spre mine pătrunde adânc în piele, trece de vertebre şi se instalează în măduvă. Nu îmi era frică, dar tremuram când mii ce cuţite reci mi se împlântau în spate. Atac energetic

Cuvintele dure, unite în blesteme, mă făceau să grăbeasc pasul, să mă îndepărtez de zona "sfântă", fierbinte a bisericii din care ieşeau, în stoluri negre, femeile-corbi. Ar fi fost mai simplu să mă întoarc la ele, să le explic prin cuvânt, sau dacă nu prin cuvânt prin culori canonice, cum văd eu lumea şi cât las lumii să vadă din ea. Dar, ca de obicei, alegeam varianta mai complicată, care mă fixa irevocabil în singurătate. Încă o linie pe răbojul iertării

Ies din casă. Mă împiedic, cu greu îmi ţin echilibrul! Toate obiectele din hol se agaţă răutăcios de mine, iau eu mă lovesc de toate. Vecina m-ar întreba, nu din interes ci din dorinţa de a-şi confirma teoria „Ce-i cu tine, te droghezi? Dă-i încolo de bărbaţi, nici unul nu merită. Eşti frumoasă, mai ai timp!” şi neprimind răspuns, ca de obicei, s-ar întoarce ofensată în propriul război: „Nici măcar curvă, elea au noroc”! Dar azi vecina nu este. Holul strâmt şi alambicat mă enervează. Arhitect nebun, a pus scările aiurea, peste tot! N-am mai întâlnit sistemul ăsta, niciodată nu am ştiut unde şi cum să păşesc să evit senzaţia de pas în gol.

Maşina mă aşteaptă. Am întârziat, ceea ce altădată m-ar fi enervat... Tot ceea ce făceam odinioară era bine, perfect, conform etichetei. Acum mi-e şi mai dor de Pia, să o vadă şi să o întreb la ce tot efortul de a mă învăţa ce e bine, dacă m-a născut-o într-o lumea în care binele nu contează. Trebuia să întreb şi asta, mai demult, acum... Urc în maşină. Aud huruitul motorului şi vocea şoferului, care toarce cuvinte. Tonul este prea jos, îl disting, dar nu înţeleg ce spune. Neinteresant

Sunt într-un carusel care nu are lanţuri de care să mă prind. În schimb, unghiile pătrund, în scaunul capitonat. Gata, sunt în siguranţă, nu mai cad...
Aş mai fi vrut să-l întrebe pe el de ce nu m-a prins niciodată în braţe? De ce nu a avut curaj să devină ceea ce este, aşa cum l-am descoperit într-o frumoasă întâmplare, chiar înainte lui? De ce tot timpul rămânea cu un pas în urmă şi mă ruga să-l aştept? Pentru ce să îl aştept? Inutil

Ne-am oprit. Şoferul iese. Rămân singură, cu unghiile înfipte în corsajul de piele al banchetei. Strada este aceeaşi, doar că acum îi disting mai multe detalii. Uite, aş vrea să mut copacul uriaş din intersecţie şi să-l pună în faţa blocului de nefamilişti încins de soare şi ticsit de copii, ca stupul de albine. Nici gardul roşu nu stă bine. De fapt, aici, nimic nu e la locul lui.
O femeia grasă, uriaşă, traversează greoi strada, râzând de propria-i imobilitate. N-ar trebui să treacă pe acolo, nu are absolut nici o logică în ceea ce face! Ce resort o împinge în mijlocul drumului, în faţa camioanelor indolente şi a bolizilor orbi? Un sunet înfundat şi unul ascuţit ca atunci când o roată trece peste o nucă şi tabloul din faţa mea se transformă într-un colaj oribil, greţos, sânge şi grăsime peste tot. Inestetic
Închid ochii şi cad în înterior. Capul îmi vâjîie, tâmplele-mi zvâcnesc, inima bate un alt ritm când un junghi puternic îmi taie spatele în două. Tot corpul îmi este aruncat în faţă şi fruntea mi se izbeşte de cadrul lucios, din lemn, al maşinii. Ciudat vehicul, de fiecare dată are altă formă. Azi seamănă cu un dric, sau poate, mai degrabă, cu o trăsură motorizată. Unde mă duc? De ce nu am întrebat? Înţelepţii nu pun întrebări, dar au libertatea să plângă...

Durerea din spate se diluează încet, dar încă nu-mi poate mişca umerii. Cât va dura toată povestea asta? Mă va recunoaşte cineva? Maşina se transformă într-o casă.
- Mi-e sete!
Primesc un pahar cu apă.
- Eşti bine, ridică-te acum!
De unde ştiu ei cum îmi este? De fapt, da, chiar îmi este mai bine...
- Ştiu că ce se petrece cu tine te sperie şi nu ai încă forţa să-ţi controlezi metamorfoza. Cineva va rămâne un timp, permanent, lângă tine, dar peste trei câteva zile vei muta singură copacul uriaş, vei vopsi în alte culori gardul şi-i vei salva pe cei ce înţeleg şi aleg acest lucru. Aripile cresc mai greu, dar e mai bine aşa. De jos, observi lumea mai bine! Posibilităţi

Dintr-o dată nu mai aud nimic, iar lumea, toată, s-a îmbarcat în carusel. Explozie
Linii colorate. Şi sunetul greu îmi acoperă toate simţurile. Mi-e sete! Sufletul-vulcan începe să arunce rocile în afara trupului. Mii de gânduri se eliberează din mintea ce a încercat, în zadar, să cuprindă necuprinsul. Trei îngeri le prind în plase de fluturi. Ce gândurar frumos vor avea de-acum! Oglindă


Şi magma întrebărilor nerostite la timpul lor erupe arzându-mi pieptul - gura îmi este plină de foc. Din ochi ţâşneşc lahari portocalii. Îmi privesc mâinile. Recunosc doar brăţările ce stau cuminţi la locul lor pe mâinile, acum transparente şi fierbinţi. Un scrânşnet neobişnuit mă surprinde şi mă face să-mi privesc umărul. Evantai de lumină

Îngerii dansează nepăsători. S-au prins de lanţurile caruselului în care au urcat lumea şi se învârt odată cu Lumea.
- Hai lângă noi!
Ezit, dar este prea de dimineaţă pentru a face altceva. Mă prind de rama unui tablou cu un copac uriaş şi un gard roşu. Aştept, dar nu se întâmplă nimic. Mi-e sete. Sorb lumină din căuşul palmei, iar Lumea încremeneşte din nou. Imobili, cei trei îngeri mă privesc prin plasa de fluturi. Oglinda
- De ce eu?

Şi caruselul se pune, din nou, în mişcare. Definitiv
n
n
n
foto: Răzvan Pleteriu http://www.badorgood.com/detail.php?id=109533

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu