Artemis Lunara

Zeiţele lunare sunt deosebit de importante, indiferent de registrul mitologic. Au atribute comune paradoxale, sunt sălbatice şi pline de violenţă, dar deţin şi cheia izvorului care generează viaţa şi armonia. Este evident dualismul extremelor, cel care amestecă moarte şi viaţă, cele două mari mistere ale Universului. Zeii pot domni foarte bine peste toate ale lumii, însă doar zeiţele stăpânesc viaţa şi moartea.
Zeităţile lunare sunt prezente în toate ritualurile de magie, ceea ce demonstrează, constant, puterea şi efectul benefic implicit.

Artemis Lunara este prezentă în miturile lumii încă din perioada neolitică, desigur sub diferite nume, deoarece ea este cea dintâi încarnare a Marii Zeiţe, o zeiţă războinică, adorata amazoanelor, care, la porunca Ifigeniei, îi sacrifica pe toţi bărbaţii care eşuau pe râurile insulei unde se aflau. Nefericiţii erau atârnaţi de ramurile unui copac alegoric, situat în inima templului. Acest cult sângeros a fost înlocuit printr-o practică simbolică , prin care se lăsa să curgă câteva picături din sângele unui bărbat. Ceva mai târziu, simbolica sacrificiului a fost preluată de uciderea taurilor.

Artemis reprezintă femeia de demult, cea care domneşte peste moartea şi sufletele muritorilor. Preotesele ei purtau adesea măşti ce îi reprezentau pe Alani, câinii care vânează. În mitologia wicca, în fiecare an, soţul zeiţei este sacrificat de haita de câini sacri, pentru a sfinţi solul şi pentru a face ca soarele să răsară din nou, după iarnă.

Această zeiţă lunară, reprezentată prin Ursa Mare, apără axa Pământului. Din acest motiv, a fost reprezentată, adesea, sub forma unui urs, iar helveţii o numeau Artio. Mai târziu, tradiţia celtă i-a scurtat numele, care a devenit Art.

Era soţia lui Arthur, cea care va da naştere întregii mitologii arthuriene a Cavalerilor Mesei Rotunde, dar şi tradiţiei wicca, ce face din Arthur seniorul sacrei vânători şi îi atribuie şi un fiu, Robin, cel care ajunge să fie legat de legendele cu Robin Hood, apărătorul văduvelor şi a orfanilor. Progenitura acestei zeiţe devoratoare de bărbaţi în timpurile preistoriei este cel puţin la fel de interesantă.

Ulterior, creştinătatea Evului Mediu a făcut-o sfântă, cu numele de Ursula, şi a canonizat-o, sub formula sincretismului, care a recuperat multe zeităţi şi ritualuri păgăne în registrul sărbătorilor sfinte.

La fel de important de ştiut este faptul că arborele care susţine Universul era un corespondent feminin, fiind dătător de rod. Acesta, în Extremul Orient purta numele Mjotvidr, care tradus înseamnă Copacul-Mamă. Este un simbol mesopotamian, iar textele păstrate ne trimit la conceptul că Luna era un receptacul al sufletelor nenăscute.

Dacă suntem atenţi, din când în când la miezul nopţii pe Lună plină, se mai disting fragmente rătăcite ale invocaţiilor de demult, care apropiau sufletele unele de altele, dar mai ales apropiau sufletele de Marele Spirit:

„Fie să fiu cuprins de bucuria vibrândă a vieţii care creşte în mine
Şi ca toate creaturile să-mi servească scopurilor şi dorinţelor.
Fie ca a vieţii roată să stea cu mine acum şi pururea!”

foto by qurity - http://www.photoblog.com/qurity/

TRITHEM

Johann von Heidenberg, benedectin german, zis şi Trithemius, s-a născut la Trittenheim în anul 1462 şi s-a stins din viaţă 55 de ani mai târziu, la Wurzburg.

După o copilărie nefericită, intră mulţumită sprijinului unuia dintre unchii dinspre mamă, la Universitatea din Trier, unde foamea sa de cunoştinţe încearcă să se potoleasca. Nu are încă 19 ani când fondează, împreună cu camarazii săi, o societate iniţiatică, Solidas Celtica (Confreria celtică).
Într-o zi, în toiul iernii, pe drumul care-l duce către mama sa, este surprins de viscol şi găseşte adăpost la abaţia benedectină din Sponheim. Rămâne aici, devine călugăr şi în curând abate (1484). Cum clădirea este ameninţată de ruină, iar călugării sunt ignoranţi şi lipsiţi de ideal, lui Trithemius îi revine o sarcină grea; el o duce la capăt cu bine, astfel încât mănăstirea lui cunoaşte o mare faimă, cu biblioteca sa de două mii de volume în limba greacă, latină şi ebraică, celebră în întreaga Germanie. Pietatea şi erudiţia sa sunt vestite. Lumea vine de departe să-l vadă. Va influenţa pe numeroşi savanţi, printre care Agrippa, Paracelsus, Della Porta.

Devine recunoscut ca maestru în ştiinţele oculte. Astfel, scrie Stenographia în care dezvăluie „mai mult de o sută de feluri de scriere secretă”. Atâta ştiinţă îi nelinişteşte pe călugării pe care îi conduce, şi care într-o zi, profitând de absenţa lui îi ard o parte din cărţi. De fapt, Trithemius, nu a renunţat niciodată la studiul kabalei, pe care îl aprofundează şi-l expune mai ales în Polygraphia sa, ca „bună şi sfântă ştiinţă a magiei”.
În acest domeniu, reputaţia sa este atât de mare încât Faust însuşi nu îndrăzneşte să-l întâlnească. Vigenère va face din Trithemius un precursor, la fel ca şi istoricii criptografiei, deorece sistemul de scris practicat în Stenographia reprezintă nu doar un letrism, ci şi o adevărată tehnică ocultă.

"Patrocle, mie mi-e frică de bursuc!"

Este una din replicile Lizucăi ce cutreiera împreună cu căţeluşul ei, Patrocle, Dumbrava minunată imaginată de Sadoveanu. O fetiţă declară război unui Univers impus şi contorsionat de false valori. Se retrage din lumea/spaţiul care îi refuză protecţia refugiindu-se, iniţiatic, într-un plan fantastic, din care, însă, frica este nelipsită...

Orice salt într-un level superior al jocului presupune păstrarea din balastul de care vrem să ne scuturăm, iar cel mai greu este format din bolovănişul fricii, deorece această emoţie impune un stil de viaţă limitativ.
În universul impus şi contorsionat de frică al fiecăruia regăsim teama realistă sau precauţia care servesc supravieţuirii în contrast cu teama iraţională, ce indică probleme psihologice şi intrapsihice. Chiar mai mult, teama utilă din punct de vedere social este un comportament acceptat şi normal, care se exprimă în aproape fiecare domeniu al vieţii, de le ferecarea cu zece lacăte a uşilor, până la obiceiuri alimentare coercitive. Nu reprezintă o ruşine şi nici o degradare manifestarea fricii, mai cu seamă că frica este indusă permanent prin toate canalele mass-mediei, deoarece prin frică se declanşează marile resorturi ale afacerilor umane – de la cele sentimentale (frica de singurătate), la cele financiare şi patrimoniale (frica de sărăcie).
Din punct de vedere evolutiv se poate vedea că viaţa umană începe printr-o experimentare a fricii suferită de copilul mic: teama că se pierde, teama că-şi pierde mama/familia etc. Frica se continuă de-a lungul vieţii şi culminează, în final cu teama resimţită în faţa morţii însăşi, la care se adugă frica de necunoscut. În cadrul unei vieţi normale, frica este contrabalansată de nenumărate manevre şi compensaţii defensive ce fac viaţa tolerabilă şi chiar plăcută.
Alinierea spirituală cu credinţa are capacitatea de a reduce nivelul general al fricii. Energia spirituală schimbă dominaţia creierului cu un sistem mai pozitiv, prin care hormonii de stres sunt înlocuiţi cu endorfine, serotonine şi alţi neurotransmiţători.
Cel mai graţios gest al omului este retragerea din sentimentele şi atitudinile negative.
Eliminarea fricii reclamă subjugarea imaginaţiei care îşi află originea în... Dumbrava minunată, atunci când diferenţierea între realitate şi fantezie nu este încă bine dezvoltată. Astfel, în copilărie, imaginile înfricoşătoare şi emoţionale există în imaginaţia noastră şi nu sunt supuse controlului. Ele se pot transforma rapid în superstiţii şi imagini înfricoşătoare, consolidate prin basme şi programarea mass-mediei. Desenele animate conţin de obicei o multitudine de imagini şi producţii grafice înspăimântătoare, constituind în felul acesta o sursă frecventă de spaime pentru copii. Este important de reţinut că toate cercetările asupra activităţii cerebrale arată cum creierul unui copil nu poate face distincţia între realitate şi violenţa televizată.
Frica are tendinţa de a se auto-consolida şi constituie o piedică în calea dezvoltării competenţelor de adaptare. Frica de eşec, are ca rezultat apariţia unor inhibiţii şi scade încrederea socială. Individul se retrage “condescendent” într-un balon de săpun mizantropic, terorizat de mania persecuţiei, persecutând la rândul său. Teama de dezaprobare socială conduce şi ea la retragere în carapace şi la sărăcie emoţională, ca să nu scriu meschinărie.
Dacă Lizucăi de acum o sută de ani îi era frică doar de bursuc, Lizucăi de azi îi este frică şi de bursuc şi de Patrocle, adică de singurul ghid spre Dumbrava minunată în care stă ascunsă Poarta Curajului!

n foto: Răzvan Pleteriu: http://www.badorgood.com/authors.php?id=5713

Toamna

Îşi porneşte vârtejul din degetul meu arătător. Uite, vezi? Se ridică în spirală până la cer, iar de acolo, de pe norul indigo, se aruncă înapoi spre pământ, în butoiul cu melancolie. Din nou spre înalt, se ia la întrecere cu stolurile migratoare, le prinde în praştie de vânt şi le trimite departe, departe de tot...
Plouă. Plouă cu picături dulci de must şi cu frunze colorate, plouă pentru a mai dilua din parfumul ameţitor al rodului care a copleşit pământul şi plouă pentru a ne mai aduna din risipirile fierbinţi ale verii.
Vârtejul din degetul meu s-a oprit o secundă, pentru ca tu să nu te mai îndoieşti vreodată de puterile mele.
Uite, vezi?

foto: Răzvan Pleteriu http://www.badorgood.com/authors.php?id=5713

Poveste

Odată un pescar a găsit un vas de aramă, scos la mal din adâncurile mărilor, şi fără să ştie a eliberat duhul duhurilor. Acesta, în dorinţa de a-i mulţumi a rostit:
- Spune-mi trei dorinţe şi am să ţi le îndeplinesc. Care ar fi prima?
- Iat-o, a spus pescarul. Aş dori să mă faci atât de isteţ, încât să le pot alege cum trebuie pe celelalte două.
- Prea bine, a răspuns duhul. Care sunt celelalte două?
Pescarul s-a gândit o clipă şi i-a răspuns:
- Mulţumesc. Nu mai am nici o dorinţă.

n text extras din: Cercul mincinoşilor: Povestiri filosofice din Lumea întreagă de Jean-Claude Carrier, volum apărut la Humanitas, Bucureşti în anul 2006.

n foto: http://www.elmspuzzles.com

STELE

În TAROT, steaua este reprezentată de arcanul XVII. Emblema acestuia este steaua în 8 colţuri. Influenţa sa dăruieşte tinereţea fără bătrâneţe, dragostea veşnică şi speranţa. Simbolizează creaţia care se împlineşte în cel ce conştientizează naşterea mistică în mişcare, pregătirea iniţiatică. Te uiţi la cer pentru prima oară, te deschizi spre taine, legi noaptea de zi prin clipa trezirii, deschizi ochii spre lumina cosmică într-o minunată afirmare de sine.

Stelele apar pe bolta cerească asemenea unor sori mici, ficşi, care se luptă cu întunericul. Vestesc dragostea, protecţia, fericirea şi sunt ca nişte puncte de lumină în inconştientul omenesc. Aceste reprezentări luminoase ne călăuzesc şi ne apără, fiind puteri legate de Dumenzeu şi supuse legilor divine.
Îngeri de lumină, ne pregătim pentru clipa când fiecare dintre noi va fi o stea...
Steaua cu 5 colţuri, numită steaua lui David, este o manifestare directă a luminii divine, a puterilor centrale ce domnesc asupra Universului, cu care se identifică sufletul mistic. Se hrăneşte cu scântei de bucurie şi de cunoaştere.
Steaua cu 6 colţuri, sau pecetea lui Solomon, simbolizează îngemănarea dintre spirit şi materie, interacţiunea dintre elan şi materie, echilibrul întru simţire dintre forţele omeneşti şi cele divine. Dăruieşte protecţie cerească.
Steaua cu 7 colţuri are rezonanţa sunetului armonios al muzicii, al celor 7 culori ale spectrului solar şi ne leagă de izvorul vieţii, de energia cosmică. Este echivalentul curcubeului.

Steaua are o semnificaţie aproape generală de limpezime, noroc, evoluţie, progres.
Luceafărul de dimineaţă este nefast, pentru că este aducător de boală.

În Peru, stelele sunt ochii sufletelor celor drepţi, care vin să-i vadă pe pământeni. La incaşi, stelele reprezintă dublul celor de pe pământ, pe care îi ajută să găsească bunăstarea şi belşugul.
Steaua din Bethleem simbolizează o deschidere a spiritului spre astrologie.
Pe un plan mai prozaic, stelele înlesnesc împlinirea unor planuri ascunse, a unor dorinţe tainice.

Dacă apar în vis, stelele semnalează o serie de evenimente care ne privesc direct:
- Dispărând de pe cer: este semn de moarte în familie;
- Stele căzătoare: pierdere de bunuri sau prestigiu, în funcţie de întreg contextul visului;
- Cer înstelat: sprijin de cel mai înalt nivel şi succes pe toate planurile.

În general, apariţia stelelor în vis semnifică protecţie din partea Atotputernicului pentru sufletul care luptă împotriva întunericului. Iniţiaţii le văd mereu!

SIMON MAGUL

Iată un personaj misterios din secolul I, pomenit în Noul Testament, în scrierile patristice şi în scrierile gnostice. Fiecare, în parte, îl prezintă diferit şi ambiguu.
Izvoarele creştine îl prezintă ca pe un doritor să cumpere cu bani forţa spirituală a Apostolilor, de unde şi termenul de simonie, care denumeşte traficul sacralităţii şi al funcţiilor ierarhice bisericeşti.
S-a botezat creştin prin apostolul Filip, care predica învăţătura lui Isus Christos în Samaria, ţinutul original al lui Simon Magul, care era “vrăjitor şi amăgea poporul Samariei”, oamenii înşişi afirmând că el e puterea lui Dumnezeu, numită cea mare” şi ascultând de el, “fiindcă de multă vreme, cu vrăjile lui le luaseră minţile”: predica lui Filip reuşeşte, însă, să îndrepte atenţia mulţimii spre învăţătura creştină, ceea ce îl determină şi pe Simon la convertire. Posibil ca gestul său să fie datorat curiozităţii, mai mult, decât dorinţei de a schimba credinţa, fiind atras de practica taumaturgică (conferirea Duhul Sfânt prin punerea mâinilor).
Origene nu face decât să reia textul din Noul Testament. Nu ne informează mai mult nici Terlullianus. În Apologia, Iustin Martirul vorbeşte despre un samaritean, Simon, din satul Gitta, care a devenir celebru prin minunile săvârşite la Roma, sub Claudius, ajungând să fie socotit zeu.
Hippolytos citează o scriere atribuită lui Simon Magul, Marea Revelaţie, în care se predică prezenţa Forţei Infinite, ca principiu a tot ce există, un principiu identificabil cu focul increat – ca element, însă creator, cu rol esenţial în cosmogonie.
Într-o scriere aparent gnostică, Recognitiones, e prezent un Simon Magul, care susţinea că, mai presus decât tot zeii existenţi, este Zeul Bun, incognoscibil şi neputând fi măcar conceput, în timp ce zeul din Noul Testament este un zeu imperfect, al răutăţii, astfel că şi lumea, opera lui, este imperfectă şi ea; aşadar mântuirea oamenilor nu ar avea altă cale decât soluţia unică a descoperirii şi cunoaşterii Zeului Bun (Bonus Deus).

Diverse apocrife au încercat să ilustre opoziţia dintre Simon Magul şi Simon Petru. Aflându-se la Roma, Simon Magul vrea să-şi consolideze popularitatea printr-un act de magie şi se pregăteşte să imite înălţarea lui Christos; fie pe Câmpul lui Marte, fie în For, sare în aer de pe o schelă specială.
Demonii îl susţin (într-o variantă se ridică el însuşi de la sol, în pură levitaţie), ca apoi Apostolul Petru le porunceşte să se retragă, iar Simon Magul se prăbuşeşte, zdrobindu-se de pietre (πέτρά).

Calculeaza-ti varsta creierului

am descoperit un joc interesant, care presupun că are o teorie întreagă...
Enjoy: http://flashfabrica.com/f_learning/brain/brain.html

LUNI

În paradigma simbolică a zilelor săptămânii, puse în legătură cu numărul magic “7”, cu cele şapte planete şi cu zeii lor protectori, în tradiţia culturală românească e considerată “fastă”, patronată de mitica Sfânta Luni, iar din panteonul sfinţilor creştini se consideră că patronii ei sunt Sf. Apostoli Petru şi Pavel sau arhanghelii Mihail şi Gavril: “Poporul zice că lunea este a sfinţilor îngeri sau voievozi şi e bine să se postească, fiindcă, atunci când moare omul, vine Sf. Mihail şi Gavril, care iau sufletul, cu milă şi blânzi, iar nu mânioşi” (A. Gorovei – Credinţi şi superstiţii)
În general se consideră că poartă noroc începerii activităţilor casnice şi practicilor medicale.

Despre copilul născut lunea se spune că este urât, însă foarte sănătos şi norocos.

Se înterzice comerţul şi datul cu datorie, peţitul şi plecatul la drum lung. Poate şi de aici, se consideră zi nepotrivită pentru înmormântări

Ambivalenţa zilei de luni îşi are explicaţia în faptul, mai puţin cunoscut, că în cultura românească s-au suprapus şi s-au interferat cele două sisteme de numărătoare ale zilelelor săptămânii: una precreştină, în care luni era prima zi şi alta liturgică, în care luni era a doua zi după duminică – începutul săptămânii.
În acest caz, valorificarea axiologică a zilei de luni, ca şi a restului zilelor săptămânii, a depins de opoziţia par-impar şi de simbolistica începutului. În zonele unde era considerată începutul săptămânii, ea se află sub incidenţa simbolismului timpului “necorupt, tânăr şi viguros”: “Cum îţi merge Luni, aşa-i toată săptămâna!”
Dar unul este un număr impar şi, deci, fără noroc de ceea ce este legat de sporire, belşug, procreaţie etc., de aceea nu se pariază pe nimic ce are ca start ziua de Luni, când nici iarba nu creşte... Nu-i aşa?

n Bibliografie:
Antoaneta Olteanu – Dicţionar de mitologie.- Bucureşti: Paideia, 2004
Ivan Evseev – Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească.- Timişoara: Amarcord, 1998

InjuratURA

Poarta se închide automat. Am ieşit din casă pe caldarâmul oraşului. Este zgomot. Pe lângă sunetele metalice ale maşinăriilor percep un şuier constant, la fel de agresiv. Vocea oamenilor. Se vorbeşte mult pe stradă! Se vorbeşte mult, tare şi urât!

Fără să vreau, înregistrez frânturi din vocile celor ce trec pe lângă mine. Se prind de urechea mea cuvinte, fire din urzeala unui plan, şoapte de taină, declaraţii, acuze, dar mai ales înjurături!
Se înjură excesiv, şi când trebuie, dacă... trebuie, şi când nu este cazul. Înjurătura a devenit un tic verbal, aplicat cu precădere în spaţiul public urban, tocmai unde pretențiile de neam bun sunt mai mari...

Traseul către birou mă duce printr-o intersecţie problemă, plină de tensiuni, blocaje de trafic şi... multe accidente!
O traversez, fac stânga şi intru în perimetrul tribunalului înconjurat de grupuri de interese contrare. Trec de el, ajung în raza universităţii, după care intru în zona parcurilor, două mai mici şi unul mai mare şi mai umbros.

Drumul este frumos, dar disconfort datorită plaselor de cuvinte care împut aerul.

Înjurătura este o formă de magiei verbale, o aplicație ”soft” a blestemului, de unde şi forma ei în propoziţie interjecţională.
Departe de falsete pudibonde, popoarele primitive se mândresc cu înjurăturile lor, ca de o panoplie cu arme invizibile, letale, ce de un as strălucitor într-o mânecă cu manșetă murdară. Și românii se mândresc cu colecția de înjurături tradiționale, transmise din tată-n fiu, care atestă, nu doar creativitate, ci și cunoștințe complete despre noțiunile religioase și sexuale, cu efect percutant.
În acest registru, înjurătura este omniprezentă la români, la turci şi la unguri.

Tipologia înjurăturilor tradiţionale româneşti este vastă, însă gama sacră numai noi am dezvoltat-o până în detaliu, până la triumf!
Se înjură de cruce, cuminicătură, de morţi (în special morţii matriliniari), comândare, lumânare, suflet, mormânt, colivă, prescuri, spovedanie, botez, cununie şi de toate tainele Bisericii - principala sursă de inspiraţie, iată!
Din punct de vedere psihologic, înjurătura atestă nevoia de descărcare emoţională a omului, dar şi un gen de înclinaţii spre blasfemie, care îl situează pe om oarecum în afara obişnuitului şi a normalităţii, oferindu-i valenţe demonice.
De aici rezultă şi ambivalenţa (nu se putea altfel!) înjurăturii în cultura populară, pentru că cel care înjură îşi asumă un risc al păcatului dar, pe de altă parte (aia de ne place nouă mai mult), înjurătura are virtuţi apotropaice şi este, în mentalitatea românului, o probă a bărbăţiei...

Invoc momentul ca firmele de ecologie să evolueze până într-acolo când vor putea colecta şi recicla dejecţiile verbale de pe stradă, din parcuri, din instituţii, din şcoli, de pe terenurile de sport, din cafenele, terase, mijloace de transport în comun, mass media, literatură, muzică, magazine, locuri de agrement, dar mai ales din...
Am ajuns. Intru în birou. Sunt doar eu. E liniște și armonie. Sună telefonul. Ce p*la calului vrea și asta, așa, cu noaptea-n cap?! 

n

n

n foto: Răzvan Pleteriu http://www.badorgood.com/authors.php?id=5713

Pietre pretioase

Prinţese ale regnului mineral, pietrele preţioase au însoţit în permanenţă omul şi locurile sale de cult, reprezentând identificarea sufletului într-o anumită formă de perfecţiune. În vis, ca şi în realitate, acestea au un sens precis şi aproape întotdeauna benefic.

Diamantul este regina pietrelor, simbolul unei împliniri fireşti care atinge culmea. Oglindeşte o dragoste matură, curată, desăvârşită. Diamantul ne îngăduie să-i înţelegem pe ceilalţi, înţelegându-ne cât mai bine pe noi înşine. Este un izvor de adevăr şi renunţare, întruchipând idealul cel mai înalt şi sublimarea totală.
Cristalul reprezintă o stare de evoluţie interesantă. Dăruieşte puterea de a vedea în viitor, de a citi în sufletul celorlalţi, dar nu are forţa diamantului. Faţă de acesta reprezintă o stare de imaturitate.Captează energiile cereşti şi dă o mare capacitate de rezistenţă, făgăduind dragostea adevărată.

Coralul are puterea de a îndepărta trăznetul şi incendiile. Dăruieşte dragoste şi belşug, mai ales coralul portocaliu este aducător de fericire. Cel negru înseamnă renunţare la stabilitate în relaţiile sentimentale, dar apără de deochi.
Rubinul semnifică dragoste pasională, fidelitate şi siguranţă. În Antichitate, după Portal, rubinul era socotot semnul fericirii. Dacă îşi schimba culoarea, devenea o prevestire rea, dar după ce trecea nenorocirea, revenea la culoarea normală. Se spune că poate neutraliza otrava din băuturi.
Smaraldul translucid, primăvăratic, este dătător de speranţe nesfârşite. Culoare îl apropie de simbolurile apei şi de vrăjile de dragoste. Activează maternitatea, aduce îndestulare materială şi redă speranţa. Întăreşte memoria, dar îmbie la lene.
Topazul întruchipează dragostea unui bărbat curajos, credincios, bogat şi cinstit. Neutralizează otrava din băuturi.
Jadul, ca şi aurul, este încărcat cu energie cosmică şi poartă noroc. Simbolizează rangul regal şi nimic nu poate îndepărta norocul de cel care îl poartă.
Jaisul este piatra neagră ce vesteşte regretul, dare ste cunoscută ca având puterea de a apăra de farmece şi blesteme. În vremurile când soldaţii plecau la război, femeile puneau jais pe foc pentru a-i ocroti şi de a-i face să rămână credincioşi, pentru că piatra alungă furtunile, demonii, farmecele şi vrăjile.
Ametistul, piatra de culoare violet, forţă mistică, simbol al modestiei şi înţelepciunii. Apără de vrăji dacă are gravate pe ea Soarele şi Luna.
Opalul. Se spune că piatra care aruncă mii de scântei nu aduce noroc, ci dimpotrivă, ajută la farmece şi la vrăji.
Piatra Lunii este simplă şi ieftină. Îndeamnă la linişte sufletească, introspecţie luminoasă, poezie şi o anumită pasivitate.
Turcoaza de culoarea cerului sau albastră-verde, ca marea, simbolizează evoluţia spirituală.
Safirul, piatră albăstruie, care vindecă bolile de ochi şi îi ajută pe cei claustrofobi. Piatra este un talisman împotriva deochiului, a răzbunării şi a vrăjilor. Aduce bucurie şi înalţă spiritul spre lumină. Safirul îndeamnă la meditaţie şi permite relaţii sentimentale tandre şi spirituale. Aduce pace şi blândeţe.
Agata de culori diferite este semn de respect şi noroc.

Călătorie prin Lumea cea mică a muritorimii

“Lumea”, ca şi concept generalissim, reprezintă pentru sufletul meu un mediu nefavorabil. De când m-am născut, caut soluţii de adaptare, nelipsind, evident, de la nici un prilej de a învăţa “ce e viaţa” din lecţii care mi-au conferit diplome de excelenţă în penibil. Nu am diplomaţie, nu m-am născut cu ea şi nici cu capacitatea de a disimula sau de a contra. Am vrut să învăţ, dar cică, la şcoală se merge de obligaţie fără motivaţie, pentru că oricum, nu te învaţă ce te ajută, ci numai ce te încurcă.
M-am obişnuit cu fistichiul personal şi cu reacţia condescendentă a oamenilor “tipici”, încărcaţi de riduri de expresie şi agresivitate, oricând la dispoziţie cu o dojană acră şi un colţ ascuţit de pâine, dar asta nu înseamnă că m-am resemnat şi nu am căutat, aşa, pentru cultura mea generală, ce se întâmplă, de fapt!

Îmi este tot mai clar că sunt dintr-un alt film. Fac tot ce-mi stă în putere să dau bine în poză, însă, cu cât încerc mai mult, cu atât dezastrul este mai mare. Uite, iau spre argument felul de a mă îmbrăca, de a mă costuma pentru defilarea în “soţietatea Carevasăzică”. Primii evaluatori, armata de prietene care, mai în glumă, mai în serios, apreciază că arăt ca un extraterestru care în disperare de cauză, a încercat să se îmbrace omeneşte. Îmi este recunoscut efortul supraomenesc, dar totuşi, urmează retuşurile:  fie îmi scot vesta, fie eşarfa, fie mă trezesc cu o poşetă nouă cadou. Mda...

În urmă cu câteva zile m-a oprit un om pe stradă, aşa ca în poveştile pe care nimeni nu le crede. Avea înfăţişarea unui străin, aşadar am fost surprinsă de româna lui corectă şi neaccentuată cu care mi s-a adresat: ”Scuzaţi că vă opresc, dar vreau să vă spun că nu sunteţi om!” Ce poţi spune în astfel de cazuri, zâmbeşti strâmb şi dai să mergi mai departe. Aşa am făcut, dar după o serie de zece paşi grupaţi am privit în urmă. Era acolo, aşteptând să mă întorc. Asta am şi făcut, adică am developat cei zece paşi grupaţi înapoi: - “Ce vreţi să spuneţi?” Iar ceea ce a urmat poate avea statutul de disertaţie pe tema oamenilor stelari şi a spiritelor elementare. Era foarte interesant că vorbea încet, dar auzeam fiecare cuvânt, chiar dacă ne aflam pe cea mai circulată stradă din oraş. Oamenii umblau cu treabă, cu afaceri, cu dosare pentru credit, cu copii de mână, alţii leneveau la terase sorbind lichide cu conţinut diluat de alcool sau cofeină, iar eu ascultam o prelegere edificatoare. Nu schiţam nici un gest. Mi-ar fi venit să plâng, dar lacrimile însele erau înmărmurite de uimire!
Nu ştiu cum să calific întâmplările de genul acesta sau în ce registru să le clasific: “a fost bine”, “a fost potrivit”, “a fost folositor”, “a fost normal”? Cu siguranţă a fost, şi cu siguranţă sunt mulţi cei care consideră “Lumea” un mediu nefavorabil sufletului lor.

Elementele comune ale acestora sunt: ochii deosebiţi – migdalaţi, sau în formă de semilună, aure neobişnuite, scopuri ale vieţii risipite – niciodată un scop exact dedicat lor, ci exclusiv celor din jurul lor, dorinţă de pace şi bine, tipare relaţionale şi familiale neobişnuite – se simt mereu infirmi pe plan romantic iar tiparul occidental le conduce stări de perplexitate (femeia stelară se va îndrăgosti de un bărbat mult mai tânăr, care este sufletul pereche din grupul lor stelar) şi cireaşa de pe tort, sentimentul că sunt diferiţi cu refrenul “Întotdeauna am avut senzaţia că am fost forţat să vin aici, în această dimensiune zbanghie!...” Mai “ştiu” că familia biologică nu este cea “adevărată” şi îşi pun de multe ori întrebarea, dacă nu cumva au fost înfiaţi, neexistând nici o asemănare între ei şi restul “Lumii”.

Pentru a se putea adapta vieţii pe Pământ, oamenii stelari au “împrumutat” amintiri din vieţile trecute preluate din Memoria Akashică, arhiva Lumii de Dincolo care cuprinde înregistrări cu tot ceea ce i s-a întâmplat vreodată cuiva. Aceste amintiri împrumutate au rolul de a servi drept centură de siguranţă pentru sufletul care porneşte într-o călătorie extremă, dată fiind locaţia aleasă...
Oftez, dar în alt fel cum am mai oftat până acum. Ce eşarfă să port azi? Spune-mi, pentru că, iar am uitat!

n foto : Răzvan Pleteriu http://www.badorgood.com/authors.php?id=5713