31 martie, 2009

Uriaşul care nu ştia cât de uriaş este

Şi a fost Luni, apoi Marţi, apoi toata ziua lui Mercur, apoi cea a lui Jupiter bine-făcătorul, iar drumul Uriaşului nu-şi găsea sfârşit.
Şi satul din apropierea casei lui se schimbase, odată cu schimbarea culorii sufletului său. Şi fără să spun nimic din ce nu ar fi adevărat, am văzut cu ochii mei cum oamenii, de la o vreme, începură a se închina când paşii Uriaşului zguduiau faţa porţii lor, popa cădelniţa intrarea în biserică, iar copiii se ascundeau, care încotro, într-un "de chiar" de-a v-aţi ascunselea.
Şi noaptea, luminată de Luceafăr, îl găsi din nou la poalele muntelui, pe-a cărui tâmplă se înălţa Castelul.




Oh, dar era trist Uriaşul nostru, şi nimeni din lumea asta, ori din alte lumi, nu ştia pricina acestei înnegurări.
Şi chiar dacă nimeni nu mai vorbea cu el, iar el nu căuta vorba cu nimeni, muntenilor le era dor de Uriaţul lor, aşa cum îi obişnuise, vesel, bun, îndemânatic, gata oricând să meşterească o jucărie pentru un picione de om, ori se repare vreun plug greu. Însă, pare-se, acele vremuri nu aveau să se întoarcă prea curând...
Şi-l lăsau oamenii într-ale lui, şi se rugau pentru el - fiecare cum ştia şi la cine ştia mai puternic -, să vină din nou primăvara în ţinutul lor. (Nu v-am spus, dar de cântecul ce-l cânta într-una Uriaşul depindea venirea peste acest ţinut (pierdut de timp şi cronicari), a norilor cu ploi şi cu vânt, sau a soarelui, cu căldură şi rod.
Aşa că, de mult nu mai luminase Astrul cel Mare ferestrele sărmanilor şi mărunţeilor oameni.
Şi, să nu mai lungim vorba, că astăzi timpul are pasul mai mare decât altădată, vă spuneam că noaptea de Vineri îl găsi pe Uriaşul cu ochi albaştri la poalele muntelui, pe care nu avea voie să urce. Uitase cine i-a spus, dar el ştia, una şi bună, că nu avea voie, dreptul şi căderea să urce şi să colinde Cetatea de pe culme. Dar, visa într-una Cetatea...
Şi nu mai avea linişte. Şi mai ştia că dacă nu porneşte să cucerească Cetatea, el nu va mai fi nici uriaş, nici om. Nu va mai fi nimic, şi cu siguranţă va rămâne singur, fiindcă oamenii îl vor urî şi alunga dar, cel mai mult, s-ar urî el însuşi...
Şi şi-a luat inima în dinţi şi-a pornit a urca. Şi a ajuns la poarta Castelului, şi poarta, ca orice poartă de castel era plină de lanţuri şi lacăte. Şi îşi dădu seama, şi crezu că totul e pierdut. Şi dacă tot era acolo, începu a cerceta ce e dincolo de poartă, şi-a văzut toate minunăţiile ce le visase el, şi cu ochii închişi, şi cu ei deschişi. Da, totul era acolo, ca în visul lui, mai puţin el...
Stătea neputincios în faţa porţii castelului. Şi atunci, dintr-o dată, o furtună nebună se dezlănţui, de-i purta pe oameni pe sus, ca pe puful de păpădie.
- Uriaşule, opreşte-te! Nu mai gândi rău şi salvează ţinutul noastru! strigau mărunţeii, într-un cor tragic şi... aerian. Însă Uriaşul nu-i auzea, nu mai auzea nimic.
Dar, dintr-o dată, lângă el apăru un pici, cu părul multicolor, de ziceai că un curcubeu zănatic şi-a făcut cuib pe capul lui. Şi-l trase de cămaşă:
- Hei, uriaşule, uită-te la mine! strigă micuţul, trăgându-l de tivul pelerinei.
- Cine eşti?
- Cum, cine sunt, nu mă recunoşti?
- Nu, pleacă!
- De fapt, nici n-ai cum, eu sunt din altă poveste, ce încă nu a fost scrisă, dar din lipsa de inspiraţie şi mai cu seamă că situaţia se complică, Mag Dalen m-a trimis pe mine, la înaintare, să-ţi vorbesc. Ştii, sunt un fel de purtător de cuvânt, pentru că oamenii obişnuiti, şi mai cu seamă cei care trăiesc acum pe Pământ, nu pot vorbi aşa, uşor şi când vor ei, cu uriaşii. Nu mai e ca pe timpuri...
Uriaşului, chiar dacă nu îi era pe plac intervenţia atemporală, îl privea pe pici cu coada ochiului, mustăcind:
- Aşa, continuă! îi spune acestuia, aparent dezinteresat.
- Devine interesant?
- Mda, pot spune aşa, însă nu-ţi fă mari speranţe, că nu-mi prind eu mintea cu tine!

Fără a juca intimidarea, copilul îşi continuă prelegerea, ca de pe un soclul infailibil:
- Eu mi-am învăţat replicile şi le rostesc. Treaba ta ce vei face în continuare, dar uită-te, şi tu, în jurul tău, cum zboară oamenii şi casele în toate direcţiile! Nu ţi se pare că exagerezi cu supărarea?
- Cum ziceai că te cheamă? tună vocea Uriaşului, care începu a-şi freca palmele, antrenându-le pentru o bătălie cu turul pantalonilor vărgaţi ce atârnau pe micuţ.
- Nu ţi-am spus cum mă cheama, pentru că nu m-ai întrebat până acum. Numele meu este Ayan, dar mai am şi alte variante de nume. Încă nu e nimic sigur, nimic stabilit, sunt o schiţă.
- Bun, am înţeles! Şi, de ce mă deranjezi din... disperare?
- Aşa trebuie, rosti calm, angelic, purtătorul de curcubeu. Există un scenariu uriaş, mult mai uriaş ca tine, în care scrie că, noi doi, trebuie să vorbim...

- I-auzi!
- Eu, personal, cred că tu te simţi un outsider (vă imaginaţi faţa uriaşului când aude acest cuvânt şi râdeţi!), dar această stare nu reprezintă, neapărat, ceva rău... Înţelegi?
- Nu prea! Răspunde, uluit, uriaşul care se coborî din înalt, până la înălţimea nasului micuţului înţelept, cu vocaţie de psihoterapeut.
- Te găseşti, pur şi simplu, într-o stare de tranziţie, care îi înnebuneşte pe toţi cei din jurul tău.
- Aşa...
- Tot ce trebuie să faci este să nu te deschizi în faţa suferinţei şi a durerii. Priveşte, câte ravagii provoci în jurul tău!... Fii uriaş şi descurcă-te singur, pentru că în problema avută, nu te poţi baza pe nimeni!
Ochii uriaşi ai uriaşului ieşiră de uimire de sub arcadele frunţii sale uriaşe. Niciodată, dar niciodată, nimeni nu-i vorbise pe tonul acesta, şi nimeni, dar nimeni nu-l înfrunta-se direct cu propriile-i slăbiciuni.
- Măi, mucea, parcă Ayan îţi spune!... reuşi în cele din urmă să prindă firul vocii pierdute.
- Ţi-am zis, numele e în provizorat, am un folder întreg de variante...
- Ia, du-te, tu în... povestea ta şi lasă-mă pe mine cu... castelul meu!
- O.K., no problem, mă retrag! Oricum, nu eşti comunicativ, faci oglindă!
Şi piciul plecă, cu cuibul de curcubeu pe cap, cu tot. Dispăru, la fel de misterios, după cum apăru.
Şi oftă Uriaşul, privind la poarta Cetăţii, convins că nu va trece niciodata de ea. Ce era mai grav, că iată, are şi vedenii multicolore, puşti infatuaţi care îi dau sfaturi. Sfârşitul lumii, nu alta, sau poate doar sfârşitul poveştii...

Şi era atât de convins că nu trece de poartă, încât nu observă că lanţurile şi lacătele de pe ea nu erau nici prinse, nici încuiate. De fapt, poarta era deschisă, iar Castelul îl aştepta, plin de vise uriaşe... Tot ce trebuia să facă era să întindă mâna şi să împingă poarta încetişor... Aşa a şi făcut, mai târziu, dar în cele din urmă...
Acum, de câte ori îi întâlneşte pe mărunţei, Uriaşul cu ochi albaştri le spune, abordând o atitudine înţeleaptă: Ori de câte ori ne simţim "pe dinafară", în noi se trezeşte acel sentiment de copil neajutorat, sentiment adânc înrădăcinat în experienţele copilăriei. Drama este că, fiind atât de profund, suntem tentaţi să-l reactulizăm mereu şi mereu, la fel ca o placă veche, pe un gramafon hârâit. Vine un moment când ai privilegiul să opreşti gramafonul! Dărâmă-l cu piciorul, striveşte-l cu ciocanul, şi nu te mai lăsa chinuit de acele idei că nu eşti "suficient de" pentru a fi acceptat sau inclus. Poţi deschide orice poartă, ajungând acolo unde visele construiesc realitatea, înaintea ta...
O voce, subţire ca un fir de iarbă, îi întrerupe ilustrul discurs:
- Moshule, da’ de unde cunoşti atâtea cuvinte jmekere? Eu, unul, nu le-am mai auzit prin părţile locului. Înţeleg ăştia ce le spui, sau te ascultă, aşa, doar să nu le strici vremea cu indispoziţiile tale existenţiale?
Uriaşul caută din priviri pe ascultătorul neascultător, cel care într-un moment, poate de maximă inconştienţă, a îndrăznit să-i întrerupă monologul ce l-a facut celebru peste nouă ţări şi tot atâtea mări? Îl recunoscu pe pici.
- Ayane, înca nu te-ai "întrupat" în povestea ta?
- Încă nu, sunt în stand-by.
- Aşa, şi?...
- M-am gândit să dau o tură, să te salut, poate vrei să mă mai întrebi câte ceva… Ştii, am coeficientul de inteligenţă peste medie, poate te ajută…

Înfuriat, Uriaşul se ridică cu gândul să-l prindă pe Ayan de ciuful multicolor, dar...
STOP!

Ayan se întoarce acasă, la mine, şi se aşează cuminte şi răbdător în buzunarul secret al mantiei de mag. Este seară. Oare? ... Nu contează ce moment al zilei este, indiferent când, povestitorul poate pune punct poveştii sale pentru a trage un pui de somn, adormit şi descântat de propriile-i cuvinte.
Uriaşii s-au retras în castelele lor uriaşe, pline de vise asemeni lor, care atunci când nu mai au loc în cămările Tarotikonului, se întâmplă să se rostogolească şi să ajungă până departe, în lumea noastră. Oare?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu