23 noiembrie, 2009

Les Fleurs du Mal

Părintelui Gherasim

Din mijlocul naosului, scormonesc în liniştea bisericii după un sunet de dincolo de iconostas. Încă nu a sosit. Secunda următoare se ciocneşte de coarda întinsă a liniştii, făcând timpanul să vibreaze şi să conducă unda neliniştii până în pivniţele sufletului. Din dreapta, de lângă a doua coloană, captez prezenţa şi mârâitul murdar al unui cerşetor adus de unda jelaniei diurne în faţa Altarului. Eliberat de proiecţii, oferă necondiţionat ofrandă din ce i-a rămas doar al lui, somnul împănat cu spasme.

Nu e din tagma cerşetorilor divini, el e din cei ce oferă. Se numără printre cei aleşi pentru a pune la încercare filtrul bunăvoinţei meschine a Creaţiei, doar că atunci, când oboseşte să absoarbă mila transformată în monede fără valoare, se întinde pe pardoseala rece a bisericii şi transferă lui Dumnezeu durerea ascunsă în coconul soios, delirând icnit.

Deţinem amândoi roluri ingrate, numai că el e purtat de valul incolor al inconştienţei. Ridic mâna şi iau o parte din foamea ce-i chinuie fiinţa. Ritmul respiraţiei i s-a îmblânzit, sufletul îi oftează uşurat, iar din gură i se prelinge un picur de sânge amestecat cu salivă.

În secunda următoare, un curent de aer rece se iţeşte din senin şi traversează, în spirale albăstrui, spaţiul. E semn că nu mi-a fost acceptată intenţia de a-i alina suferinţa, iar acum, gardianul lăcaşului sfânt se pregăteşte să restabilească ordinea. Îmi cercetează mintea şi spiritul, trupul şi haina, podoabele şi semnele din naştere. Deocamdată a renunţat la lovitură şi pentru asta îi mulţumesc în gând, dar ştiu că nu se va opri aici. E un spaţiu protejat în altă cheie, diferită de a mea, unde doar părintele Gherasim are îngăduinţa de a dezleaga întunericul de lumină. Nu-mi este frică, dar ştiu că ceea ce urmează îmi va consuma încă o parte importantă din înţelegerea binelui gratuit şi făcut cu orice preţ.

Şarpele de aer rece se strânge-n jurul meu, vârtej, şi-şi înfige colţii de gheaţă în călcâiul drept. Durerea se ridică până în creştet şi ţâşnete mai departe. Se întoarce şi loveşte din nou, de data asta în genunchiul stâng, urcând lent şi greu pe scara vertebrelor, după care irupe prin tâmple.
Nu-mi mai pot coordona corpul. Detest această formă de pedeapsă, dar nu vreau să stric mai mult decât am făcut şi nu reacţionez. Refuz să pun paie pe focul ce se întinde cel mai uşor şi care cuprinde lacom, ca oricare frate-foc, orice şi pe oricine-i iese în cale.


Sub cupola vechiului templu, îmbrăcat întro altă mantie zidită, rochia florilor răului cade de pe mine, lăsând-mă doar în cămaşa rece a judecăţii, din a cărei textură se desprind sloiuri întregi, plăci de gheaţă ce sfârâie, odată ajunse sub tălpile fierbinţi, aprinse de durere.

Plutesc pe ape vinovate. Până şi sfinţii pictaţi de jur împrejur se înfioară, iar ochii lor, trişti şi impersonali, se transformă în păiajeni de lumină, ce ţes spre mine în fire multicolore o pânză deasă, ce haşurează, simetric, întunericul tămâios al templului. M-au prins în ea, înainte să mă prăbuşesc. Ei ştiu!... Şi chiar dacă durerea nu mi-a părăsit trupul pe de-a-ntregul, nu îi dau voie să evadeze sub forma de lacrimi. O ţin în chingile minţii şi o somez să guste din toate plăcerile lumii. Ce pedeapsă mai mare poate primi?

Răsuflarea rece a gardianului invizibil se răsfrânge din nou peste mine. I-am luat prizonier un pui de durere, pe care-l voi transforma întrun chiot sau poate întrun zâmbet.
Păianjenii de lumină din ochii sfinţilor se retrag, unul câte unul, în pereţii vechiului templu. Lumina lor adoarme şi lasă loc răsăritului de soare. Veştmântul îmi este aşezat, cu grijă, pe umeri. Este o rochie croită în altă măsură, diferită de măsura acestui lăcaş, textura ei adunând, în cifrul unei pocuţii ancestrale, demoni vegetali, sigilii ale spiritelor elementale, esenţele fatale ale pasiunilor finale, toate menite să cauterizeze definitiv rănile deschise ale sufletului, florile răului…
Liniştea cade din nou în biserică, iar durerea se ridică şi se ascunde într-unul din faldurile largi ale cămăşii lui Iisus Pantocrator. El ştie!... inclusiv motivul acestei neobişnuite întâlniri pusă la cale de părintele Gherasim. Ce semn sau ce vedenie l-a făcut să mă cheme aici în toiul nopţii?

Au fost dezlegaţi câinii foamei ce s-au aruncat cu furie să tragă de măruntaiele bolnave ale milogului, dar în locul mârâitului murdar, disting murmurul blând al unui imn de slavă şi binecuvântare.

- Părinte, tu eşti?

O siluetă înaltă iese din umbra celei de-a doua coloane din dreapta şi se îndreaptă, plutind, spre mine. Abia când s-a oprit în faţa mea, nimbul albastru ce-l înconjura s-a spart în miliarde de particule invizibile, relevându-mi pe de-a-ntregul chipul părintelui Gherasim. Uşor mirat, uşor distrat dar, fără îndoială, el.

- Ai fost aici, ai văzut întreaga poveste? îl întreb, simţind cum corpul fizic începe să reacţioneze normal la probele metafizice la care a fost supus, tremurând, necontrolat.

- Nu s-a întâmplat nimic din ce nu ar fi trebuit să se întâmple, doar suntem în Casa lui Dumnezeu!
- Aşa este, dar am văzut..., însă, nu mai ajung să spun şi ce anume, descrierea fiindu-mi închisă de un punct roşu, închegat în colţul gurii.
- De ce m-ai chemat, aici, în toiul nopţii? îl întreb, doar pentru a închide cercul deschis al cuvintelor.

- Pentru a vedea, împreună, Răsăritul! Priveşte, guarda questa terra che gira anche per noi a dorci un po'di sole...



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu