14 aprilie, 2009

Dansul, ritual întru re(de)venire

Românul, cu întrega sa constituţie genetică şi culturală, nu are cum să se desfăşoare în afara unui grup identitar. Definiţia unui român singur poate fi concentrată în două cuvinte: tristeţe şi rătăcire. Politica dezrădăcinării poate fi contraatacată într-un singur fel, prin re_intrarea în horă, adică în dansul-comunitar solar, cel ce leagă sufletele unele de altele (precum în Cer, aşa şi pe Pământ), şi care prin vârtejul ritmurilor ancestrale, iţite dintr-o scripcă veche sau un bucium magic, desprinde de umerii împovăraţi cămaşa umbrelor străine.

Intră în horă, în dansul străbunilor tăi şi scoate prin strigăt şi tropăit întunericul din tine.
Am ajuns să ne fie ruşine că suntem români, pentru că am uitat cine suntem cu adevărat. Se impune, aşadar, exorcizarea, iar dansul este primul ritual de alungat, în hăul cel mare, răul fără de leac (personal sau colectiv)...
Vino lângă mine, fără frică, prinde-mă de mână şi lasă-te scos din nelume, pentru a recunoaşte, atunci când o veni marele Timp, gura de Rai.

09 aprilie, 2009

Conştientizarea propriei nebunii...

...este, desigur, echivalentă cu apariţia sănătăţii, cu începutul vindecării şi transcendenţei. Pe planetă îşi făcea apariţia o dimensiune nouă de conştiinţă, o primă tentativă de înflorire. Apoi acei oameni rari au vorbit contemporanilor lor. Au vorbit despre păcat, despre suferinţă, despre iluzie. Le-au spus celorlalţi: „Priviţi-vă vieţile. Observaţi ceea ce faceţi, suferinţa pe care o creaţi.” Apoi au arătat posibilitatea trezirii din coşmarul colectiv al existenţei umane „normale”. Au arătat calea.Lumea nu era încă pregătită pentru ei, cu toate că ei constituiau o parte vitală, esenţială în trezirea umanităţii. Au fost, în mod inevitabil, greşit înţeleşi în cea mai mare parte de către contemporanii lor şi de către generaţiile următoare, învăţăturile lor, deşi simple şi totodată cu mare putere transformatoare, au fost denaturate şi greşit interpretate, uneori chiar şi în consemnările discipolilor lor. De-a lungul secolelor au fost adăugate multe lucruri care nu aveau nimic de-a face cu învăţăturile originare, ci reflectau doar o fundamentală ratare a sensului lor. Printre învăţătorii aceia s-au aflat unii care au fost batjocoriţi, insultaţi sau ucişi şi alţii care au fost veneraţi ca nişte zei.
Învăţăturile care arătau calea în vederea depăşirii disfuncţiei minţii umane, calea pentru ieşirea din nebunia colectivă, au fost denaturate în aşa fel, încât au devenit ele însele parte a alienării mentale.
Aşa au ajuns religiile, în cea mai mare parte a lor, să dea naştere discordiei, în loc să se constituie în forţe unificatoare, în loc să pună capăt violenţei şi urii prin realizarea unităţii fundamentale a tuturor formelor de viaţă, ele nu au adus decât mai multă violenţă şi ură, mai multe divizări între oameni şi între diferitele religii şi chiar în cadrul uneia şi aceleiaşi religii.
Ele s-au transformat în ideologii, în sisteme de credinţe cu care oamenii s-au identificat şi pe care le-au folosit pentru a-şi spori falsul lor sentiment de sine. Prin intermediul acestor religii ei au justificat „corectitudinea” proprie şi „greşeala” celorlalţi, definindu-şi astfel identitatea prin raportarea la duşmanii lor, la „ceilalţi”, la cei „lipsiţi de credinţă” sau „cu credinţă greşită”, pe care nu arareori sau simţit îndreptăţiţi să-i ucidă. Omul l-a făcut pe „Dumnezeu” după imaginea sa. Eternul, infinitul, nenumitul a fost redus la un idol mental în care trebuia să crezi şi pe care trebuia să-l venerezi ca fiind „dumnezeul meu” sau „dumnezeul nostru”.
Şi totuşi... totuşi... În ciuda tuturor actelor demente săvârşite în numele religiei, Adevărul despre care ele vorbesc continuă să strălucească în miezul lor. Încă străluceşte, chiar dacă nedesluşit, printre straturile suprapuse de denaturări şi interpretări eronate. Este însă puţin probabil că veţi reuşi să-l percepeţi dacă nu aţi avut deja străfulgerări ale acestui Adevăr în interiorul vostru. De-a lungul întregii istorii, au existat întotdeauna oameni rari care au experimentat o schimbare în conştiinţa lor şi au realizat astfel în interiorul lor ceea ce este menţionat în toate religiile. Pentru a vorbi despre acel Adevăr nonconceptual ei s-au folosit apoi de cadrul conceptual al religiei poporului lor.
Prin intermediul unora dintre aceşti bărbaţi şi femei s-au dezvoltat în cadrul tuturor religiilor
majore „şcoli” sau mişcări ce reprezentau nu doar o redescoperire, ci în unele cazuri o intensificare a luminii învăţăturii originale. Aşa au luat fiinţă gnosticismul şi misticismul în cadrul creştinismului timpuriu şi medieval, sufismul în religia islamică, hasidismul şi kabbala în iudaism, advaita vedanta în hinduism, zen şi dzogchen în budism. Majoritatea acestor şcoli erau iconoclaste. Ele au înlăturat straturi şi straturi de conceptualizare anostă şi structuri de credinţe mentale, motiv pentru care cele mai multe dintre ele au fost privite cu suspiciune şi adesea cu ostilitate de către ierarhiile religioase consacrate. Spre deosebire de religia răspândită în masă, învăţăturile lor puneau accentul pe înţelegere şi pe transformarea interioară. Datorită acelor şcoli şi mişcări ezoterice şi-au putut recâştiga puterea transformatoare învăţăturile originare ale religiilor importante, chiar dacă în majoritatea cazurilor doar un mic procent de oameni avea acces la ele. Numărul acestora nu era niciodată suficient de mare pentru a exercita un impact semnificativ asupra profundei inconştiente colective a majorităţii, în timp, unele dintre acele şcoli au devenit ele însele formale sau conceptuale, deci prea rigide pentru a mai fi eficiente.
Care este rolul pe care îl au religiile consacrate în apariţia unei noi conştiinţe? Mulţi oameni sunt deja capabili să discearnă între spiritualitate şi religie. Ei îşi dau seama de faptul că, dacă deţin un sistem de credinţe — un set de gânduri pe care să le considere adevărul absolut — nu devin spirituali, indiferent care ar fi natura acelor credinţe. De fapt, cu cât se identifică mai mult cu respectivele gânduri (credinţe), cu atât îşi diminuează şansele de a accede la dimensiunea spirituală aflată în ei înşişi. Mulţi oameni „religioşi” s-au împotmolit la acest nivel. Ei pun semn de egalitate între adevăr şi gând şi, identificându-se complet cu gândul (mintea lor), pretind a fi unicii deţinători ai adevărului într-o tentativă inconştientă de a-şi proteja identitatea. Ei nu văd limitările gândirii. Dacă nu crezi (gândeşti) întocmai ca ei, din punctul lor de vedere te înşeli, iar într-un trecut nu foarte îndepărtat s-ar fi simţit îndreptăţiţi să te omoare pentru acest motiv. Unii dintre ei încă mai sunt de această părere şi în prezent.

Noua spiritualitate, transformarea conştiinţei, îşi face apariţia într-o mare măsură în afara structurilor religiilor instituţionalizate. Întotdeauna au existat nuclee izolate de spiritualitate chiar şi în sânul religiilor dominate de minte, chiar dacă ierarhiile instituţionalizate se simţeau ameninţate de ele şi încercau adesea să le suprime. Marea deschidere asupra spiritualităţii în afara structurilor religioase reprezintă un eveniment complet nou. În trecut, acest lucru ar fi fost de neconceput, mai ales în Vest, unde cultura este mai dominată de minte decât oriunde şi unde Biserica creştină a avut un real privilegiu în sfera spiritualităţii. Era imposibil să te ridici pur şi simplu şi să oferi un discurs pe tema spiritualităţii sau să publici o carte de spiritualitate dacă nu primeai în prealabil încuviinţarea Bisericii, iar în absenţa acesteia erai în cel mai scurt timp redus la tăcere. Dar în prezent există semne de schimbare chiar şi în cadrul unor anumite biserici. Este îmbucurător, căci chiar şi cel mai mic gest de deschidere produce recunoştinţă, aşa cum s-a întâmplat în cazul Papei Ioan Paul al II-lea, care a vizitat o moschee şi o sinagogă.
În parte ca urmare a învăţăturilor spirituale care au luat naştere în afara religiilor instituţionalizate, dar şi datorită unui aflux de învăţături proprii înţelepciunii răsăritene străvechi, un număr tot mai mare de adepţi ai religiilor tradiţionale sunt capabili să renunţe la identificarea cu forma, doctrinele şi sistemele de credinţe rigide şi să descopere profunzimea originară ce se află ascunsă în chiar tradiţiile lor spirituale şi, în acelaşi timp, profunzimea din ei înşişi. Ei realizează că a fi „spiritual” nu are nimic de-a face cu credinţele pe care le au, ci are totul de-a face cu starea conştiinţei lor. Iar aceasta determină, la rândul său, modul în care ei acţionează în lume şi interacţionează cu ceilalţi.
Cei care nu au capacitatea de a privi dincolo de formă ajung şi mai puternic ancoraţi în credinţele lor, cu alte cuvinte în minţile lor. Suntem în prezent martorii nu doar ai unui curent de conştientizare fără precedent, ci şi ai unei înrădăcinări şi intensificări a egoului. Unele dintre instituţiile religioase se vor arăta deschise faţă de noua conştiinţă, altele îşi vor consolida poziţiile doctrinare şi vor deveni elemente constituente ale tuturor acelor structuri elaborate de om prin intermediul cărora egoul colectiv se va apăra şi va „opune rezistenţă”. Există biserici, secte, culte sau mişcări religioase ce nu sunt altceva decât entităţi egocentriste colective, identificate cu poziţiile lor mentale la fel de rigid precum adepţii unei ideologii politice lipsiţi de deschidere faţă de o interpretare alternativă a realităţii.
Dar egoul este menit să se dizolve, structurile sale închistate, fie ele instituţii religioase sau de alt fel, corporaţii sau guverne, se vor dezintegra toate pornind dinspre interior, indiferent cât de adânc înrădăcinate par să fie. Structurile cele mai rigide, cele mai impenetrabile faţă de schimbare sunt cele care se vor prăbuşi primele. Acest lucru s-a întâmplat deja în cazul comunismului sovietic. Indiferent cât părea de adânc înrădăcinat, de solid şi de bine închegat, în câţiva ani s-a dezintegrat pornind din interior. Nimeni nu prevăzuse acest lucru, au fost cu toţii luaţi prin surprindere. Şi multe alte surprize de acest fel ne mai sunt rezervate...
(fragment din volumul Un pământ nou: Trezirea conştiinţei umane al lui Eckhart Tolle, în traducerea lui Carmen Neacşu. Bucureşti: Curtea Veche, 2008)
foto: Andrei Nacu