07 martie, 2010

Picanterii karmice

Un ritm sinuos de descântec ridică,
în cer răsturnat,
apa de plumb ce curge prin matca uitării.
Mă las condusă de el, ca de-un semn,
ca de-un leac,
pentru a-nţelege motivul pentru care răsar,
între noi, doi
eterne războaie.



„E drum orb!”, îmi şopteşte şamanul,
la fel cum şi ţie, odată,-ţi spusese...
„Ei, şi ce?
Vreau să merg mai departe!”
şi ritmul ia foc,
transformându-se-n sălbatic galop înspre
drumuri răscoape de soare,
răscolite de vânt şi cu sare în loc de pământ,
unde-i purtai pe toţi ce-ţi juraseră credinţă

Turme de sclavi, harem şi armate,
pe toate le-ai pus în mişcare
să ai ce să schimbi în vămile-n care nu-ţi cereau aur,
ci suflete simple...
Și, toate acestea pentru a ajunge
la mine!

Ştiam că ai să vii,
în tolbe de vânt primeam soliile tale,
urmate de stoluri de strigăte negre ale celor purtaţi fără noimă
dintr-o parte a lumii într-alta,
dintr-un loc ce-l credeau ţara lor,
către neant.
Ca şi-acum, şi atunci erai crud şi de nestăpânit,
cu ei şi cu tine, până când...
„E-un drum orb, murmura întruna şamanul,
Încotro ne îndrepţi?”
„Către ea!” i-ai răspuns,
adulmecând ca un lup rafala de vânt
ce purta în pustiu pentru tine
aroma de dor şi de dafin
izvorâtă din mine:

„Şi, chiar dacă
nici un suflet de om n-a mai trecut pe aici,
în ţara lui Dincolo-de-toate e ea,
o presimt!”

Şi mergeai tăcut mai departe,
biciuind, în gând,
pasul greu al armatelor toate.

Şi-ai ajuns
şi
mi-ai pus la picioare lumile tale pierdute,
nopţile slute fără atingere
şi sufletul gol, însetat de iubire.

Şi, aşa cum îţi spun,
ritmul acesta mi-aduce aminte de tine,
de-atunci, când întrebat ce porţi pentru mine,
îmbătat de dorinţă-ai strigat:
„Sufletul meu pe vecie!”

La aşa răspuns hazardat,
am surâs,
nu ştiai că-n Dincolo-de-toate nu există minciună
şi nici legea prin care să-ţi retragi
făgăduinţa nebună.

Aşteptând darul,
ronţăiam zâmbind un bob de piper,
pregătindu-mă pentru primul sărut,
Ce-l doream a fi asemeni lăncii de fier
ce loveşte odată şi crunt.
Definitiv să smulg cu dinţii
dorul din tine
gândul, şi inima şi suflul divin,
să te sorb tot
să te dau peste cap,
simplu,
aşa cum se dă peste cap
pocalul cu vin!
Ca şi-acum, şi atunci eram crudă şi de nestăpânit,
până când...

„N-am nevoie de tine!”, am strigat
dăruindu-ţi eternul sărut
Neştiind că-i pecete între carne şi gând,
Uitând porunca divină de-a rămâne departe
de trupul ce poartă un suflet cu care nu am nimic în comun.

Şi, aşa am făcut,
Iar de-atunci, până acum îţi vindeci fiinţa plăpândă
robită de cuvintele ce mi-au pus la picioare
lumile tale pierdute şi sufletul gol, însetat de iubire.



Iar azi, chiar de legea-i uitată,
iar ţara mea, de Dincolo-de-toate
a rămas o poveste,
Sufletul tău încontinuu mă cheamă,
doar că el, de-atunci,
este mut de durere,
iar al meu, surd la altă părere...

Un ritm sinuos de descântec ridică,
în cer răsturnat,
apa de plumb ce curge prin matca uitării.
Mă las condusă de el, ca de-un semn,
ca de-un leac...
„Am ajuns!” îmi şopteşte şamanul,
Iar cercul se-nchide,
la fel cum și vechea aromă a trupului meu
se închide şi ea într-un
bob
de
piper.

Chiar dacă taci, ştiu acum drumul greu,
Care, de veacuri, te poartă spre mine...
Am fost cruzi şi de nestăpânit amândoi,
până azi
Când din cer am primit pacea
Ca pecete-a iertării.



Însă,
braţele tale se-ntind şi-acum către mine,
eu fiind singurul semn care
te arde
şi
te scote din moarte,
din trecut, în prezent...
Însemn dureros,
o engramă dulce-amară,
dar
singura care-ţi confirmă că
sufletul tău,
că sufletul meu,
că sufletul
este
e-tern,
este
eter-n.

*
*

http://ram75.deviantart.com/art/Blue-Window-119717157

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu