05 mai, 2010

din lumea bătrână cu copii bătrâni

Mi-am făcut o obişnuinţă să privesc oamenii dincolo de formă, adică dincolo de vârsta biologică. De când fac asta, îi tratez în vorbă şi gest, la justa lor valoare, fără să extind artificial sistemul de valori la care este conectat.
Lumea în care mă plimb este plină de copii bătrâni, de adulţi care se refugiază în cuburile colorate ale unei i-realităţi unde nu sunt emise judecăţi şi nici pretenţii, unde disciplina are chipul vrăjitoarei, iar zâna bună pe cel al haosului primordioal, al jocului fără scop şi fără finalitate.
Dar copiii bătrâni, fac la rândul lor copii, pentru că trupul îşi urmează legea. Exteriorul intră într-o altă contradicţie cu interiorul - alt cub, de data asta sumbru, în care se suspină, care obligă la o atitudine rigidă şi la renunţarea la sine, de fapt la jucăriile imaginare favorite.
Marele Pas, hai să-i zicem confirmarea în faţa Familiei şi a Comunităţii că ai devenit adult este căsătoria, o falsă marcă de prestigiu, susţinută mai mult de intenţia de a deveni adult, decât de maturitatea ca evidenţă. Câţi dintre noi recunosc că de cele mai multe ori căsătoria înseamnă de fapt un transfer al responsabilităţilor adulte, considerând că cel de lângă noi, dacă tot zice că ne iubeşte, trebuie neapărat să joace rolul nu al soţului/soţiei, ci al tatălui/mamei? Însă, aşa cum timpul o dovedeşte, căsătoria este un joc destinat adulţilor, nu copiilor. Copilul interior, depăşit, rănit, violat, în cele din urmă “fuge de acasă” - din casa conştienţei, din singura matrice în care are şansa să devină, să crească şi să se împlinească, sub cascada experienţelor paradoxale, generatoare de uimire şi înţelepciune.
Când cineva îmi solicită o etalare, şi când se întâmplă ca analiza să se facă “face to face”, de multe ori prezenţa persoanei îmi transmite o stare de fâstâceală şi nelinişte, de discomfort în propriul corp. Acestora le spun, dincolo de povestea întortocheată a sufletului lor, să fie mai îngăduitori cu ei, cu corpul lor, să-şi accepte maturitatea, sexualitatea, autonomia şi parcursul existenţial.
Să accepte şi să înţeleagă parteneriatul Divin ca pe o şansă a devenirii perpetue, şi nu ca pe un refugiu al stagnării, pentru că viaţa este un râu, nicidecum o baltă. Să se lase purtat de viaţă prin toate vârstele sale, să nu oprească în leagănul copilăriei.
Mi-am făcut o obişnuinţă să privesc oamenii dincolo de formele lor deformate.

2 comentarii:

ZUGRAVU spunea...

Nu stiam ca te-ai apucat de pictura :P.

Frumos tabloul.

Nu mi-as fi imaginat-o niciodata pe Monalisa trista. :P

Mag Dalen spunea...

zugraphos, Monalisa zâmbeşte în continuare, doar că tabloul a fost pus vice-versa. aşa înţeleg unii să transforme lumea : mai mult ca imperfect

Trimiteți un comentariu