09 iunie, 2010

Pantomima

Înţepenită într-o formulă existenţială, cu călcâiul în umbră şi cu vârful în lumină, am devenit, ajutată de timp şi spaţiu, o statuie vie, cu rădăcini filosofice în forma semnelor de întrebare. Singurul link obligatoriu cu lumea, respiraţia. Cât să mai stau aşa? Am obosit, un pic. Mă doare inima, şi din ea, în tot corpul, fire dureroase urzesc singure din mosorul experienţelor. Oamenii trec sau se opresc privindu-mă, îmbrăţişându-mă, scuipându-mă, îmbrâncindu-mă, sărutându-mă, închinându-mi-se, într-o participare emoţională inutilă.
Inutilă, pentru că nu au rămas şanse, premiul cel mare al reprezentaţiei pe scena relativităţii a fost acordat, înainte de întemeierea teatrului-lume. Coasa de aur a fost adjudecată! Aşadar, ce-mi rămâne de făcut?
Să rămân ancorată în nămolul fierbinte al ideilor-nuferi, sau să mă înscriu în trupa de dans a muritorilor amatori?

Un comentariu:

ZUGRAVU spunea...

îmbrăţişându-mă, scuipându-mă, îmbrâncindu-mă, sărutându-mă, închinându-mi-se, într-o participare emoţională inutilă...

inutila sper sa nu hie melodia asta:
http://www.youtube.com/watch?v=KQnEw1ZqtIM

sau inutil ar putea sa nu fie videoclipul asta:
http://www.youtube.com/watch?v=l02m6cePHAU

sau nu!

Trimiteți un comentariu