05 septembrie, 2011

un Tic să Tac

Îl privesc cum împachetează.
- Nu trebuie să faci nimic, fac eu totul. Din cutiile lipite cu scotch și-a compus instinctiv o redută, după care stă ascuns și învelește după un algoritm personal sticle de vin în fețe de masă și lumânări în șosete. Foarte meticulos, adună jumătate din casă și o transformă în colete către nicăieri.
- Acum râzi de mine, știu, dar mai târziu toate acestea ne vor prinde bine. Este important să facem provizii de mâncare și chibrituri. Vei vedea, draga mea!…
Nu-l deranjează că nu-i vorbesc, de fapt se bucură. Dacă aș începe să-mi rostesc gândurile, ar obosi ascultându-le, așa că mai bine își face de lucru cu mâinile, decât cu mintea. Oricum, mintea îi este setată pe sfârșitul lumii și pe tabloul în care noi doi vom repopula planeta și reinventa telefonul mobil. Tac, adică nu-l contrazic, și continui să privesc tabloul suprarealist în care m-am inserat într-un cadru din care nu mai pot ieși. În alăturarea cu el, mi-am declanșat un tic: să tac.
Conserve, haine groase, lumânări, ceramică, tacâmuri, pături, lanterne și medicamente. Sunt prea obosită pentru a mă distra de acest spectacol. Și totuși, nu mă pot abține:
- Pentru cine faci toate aceste lucruri?
- Pentru tine, dragostea mea, doar pentru tine!
- Dar, nu are nicio noimă, lumea mea nu se va sfârși.
- Deh, fanteziile tale! Cineva trebuie să se îngrijească de toate, iar eu pentru asta m-am născut. Tu și lumile tale... Nu mă deranjează, să știi. Important este că ne avem unul pe altul…
Oh, Doamne, iar începe!
- Eu, una nu am pe nimeni. Sunt singură. Cu adevărat, sunt singură. Râde, dar această reacție este dată de lipsa acută de realism și creativitate.
- Te răsfeți, asta îmi place la tine! și râde din nou, într-o altă gamă, împăturind cu prețiozitate o pelerină de ploaie și râde, imaginându-și poate ziua în care ne vom salva de potop înveliți în bucata de plastic.
- Iubito, să-ți pregătesc ceva de mâncare? Nu-mi place, nu dai deloc atenție meselor principale.
- Nu mi-e foame!
- Dar, nu trebuie să-ți fie foame. Mănânci puțin și gata. La ore fixe, bine-nțeles.
- Iar ai citit literatură în power-point?
Nu-mi răspunde. S-a adunat un pic și lasă ”de la el” câteva minute de liniște, făcându-mi încă un serviciu în această viață, împlinindu-și în mintea lui, destinul. Fără feed-back.
După care continuă artileria de argumente inutile:
- Știi, eu respect lumea ta, tu de ce nu o respecți pe a mea? Cum nu am energie să-i vorbesc, îl las să se tânguie în continuare. Nu spun că filozofii sau artiștii nu au rostul lor în economie, în societatea de consum, dar fără ingineri și contabili, lumea lor s-ar prăbuși. Noi, inginerii, putem trăi fără filozofi, dar filozofii nu pot trăi fără ingineri.
Refuz să-l mai ascult. În timp, îți compui sisteme de protecție și lași cuvintele să treacă pe lângă ureche, într-un exercițiu util și eficient. De câteva luni mă pregătesc să-l părăsesc, dar nu am timp și las, astfel, lucrurile să meargă într-o direcție impersonală. Lipsa de timp mă oprește să-mi construiesc prezența în cealaltă relație, pe care, în forul meu interior, am pariat. Lipsa de timp mă ține între doi oameni care mă iubesc și nu ajung cu adevărat niciodată acasă. Din acest motiv nu mă pot ridica și să ies pe ușă afară, deoarece, practic, eu nu sunt aici. Oriunde aș fi, nu sunt unde trebuie. Și, oricum, nu-mi pasă de nimeni și nimic.
Îl privesc și recunosc în el gesturile mamei lui. În relația cu ea nu am avut nicio ezitare și nicio dezamăgire. M-a iubit mult, atât de mult, încât uneori mă întreb dacă nu cumva toată dragostea lui pentru mine nu este doar un braț tandru al sufletului ei?! De dragul Larisei, continui discuția:
- Mi se pare aiurea ceea ce faci acum. Îți consumi toate resursele pe cai verzi pe pereți, după care arăți cu degetul spre filozofi. Ți-e frică de moarte?
- Nu, nu de moarte. Îmi este frică de dor și de ceea ce voi simți dacă voi rămâne singur și fără tine. Gândește-te că toți cunoscuții tăi dispar. Ce va fi, atunci, în sufletul tău, știind că ai avut posibilitatea să construiești un refugiu pentru ei și nu ai făcut nimic în direcția asta?
- Absurd!
- Nu e absurd. Gândește-te la dor, la sufletul tău sfâșiat. Ție nu ți-e dor de nimeni? Ascultându-l, las ruleta chipurilor să se învârtă în minte și nici o față cunoscută nu iese câștigătoare. Nimeni. Nu e nimeni în sufletul meu pe care să-l invoc la ”sfârșitul lumii”.
- Ar fi cineva, zic.
- Vezi?!
- Doar că persoana de care mi-e dor e deja moartă, iar în minte prinde contur un chip cu care semăn tot mai mult, până la identificare. Pentru astfel de cazuri, ce soluție îmi propui?
Câteva secunde nu a schițat nici un gest. Parcă e unul din coletele clădite stivă în mijlocul sufrageriei. Îi văd spatele și umerii puternici cum cad și se desprind de el. Părți importante din suflet i s-au dislocat din matca pieptului și se amestecă asemenea pieselor de puzzle. Cu gesturi automate își aprinde o țigară. Fumul se amestecă cu praful, iar dacă aș avea un aparat foto cu bliț, aș face senzație propovăduind entitățile mici și rotunde ale spiritelor prafului de peste tot.
Liniștea este spartă de sunetul discret al mobilului: salvați de sms! Oh, da, sunt aleasă de soartă să particip la o tombolă de unde pot să-mi aleg o mașină, o casă și alte obiecte care nu încap pe lista de inventar a supraviețuirii globale. Tardiv.
Fumul ajunge până la mine, inspir un pic din el și-l las mai departe să călătorească pe valuri invizibile. Nicio emoție nu-mi dă târcoale, dar simt cum mintea lui vine să mă îmbrățișeze:
- Îmi este dor de tine, dar de tine așa cum erai înainte de sfârșitul lumii mele. Trăiesc un coșmar, trezește-mă și spune-mi, ca altădată, că ”va fi bine”!
Nicio emoție nu-mi dă târcoale, însă îmi las mintea să-l îmbrățișeze și tac. Ne-am contrazis, deja.