SOLzi de vise împlinite

Povești, conferințe, sesiuni de training de dezvoltare personală și profesională, analize, studii de caz, prognoze și elaborare de strategii, toate sunt solzi de pește...

O incursiune în invizibil îți aduce în șoaptă taina: nu orice vis se împlinește, ci doar cel ce te-mplinește.

Be nat.

Sunt tot mai puține lucruri și locuri care să nu mă plictisească, sau care din pricina unui detaliu strâmb să nu-mi dărâme buna dispoziție. Am, cum s-ar spune, o permisivitate anemică generată de prostul gust afișat pe toate gardurile și de manelizarea bunelor maniere. Recunosc, nu mă pot adapta, pentru că nu îmi doresc să supraviețuiesc într-un sistem care nu are nimic în comun cu mine.

Și pentru că sunt un om bun, chiar dacă sub acoperirea unui statut de cetățean român chinuit, Matricea îmi oferă un semn din când în când că nu sunt singură, iar lucrurile frumoase, normale și sănătoase nu dispar, ci se comprimă în chintesențe.

O astfel de stare am descoperit-o în restaurantul/cafenea Be nat. (punct roșu) din București, amplasat în spațiul multifuncțional urban America House din Piața Victoriei.

Simpla deschidere a ușii te poartă într-un alt tip de civilizație, în care grandoarea este înlocuită cu bunul-gust, stridența asimilată de tonuri naturale, și chiar dacă dincolo de pereții de sticlă un laborator creează combinații de elemente comestibile fastuoase, mirosul greu de mâncare, pur și simplu nu există.

M-am așezat, mi-am deschis laptopul, iar liniștea m-a cuprins de după umeri. În general am o problemă cu ”muzica bună și tare” din sala de… mese, sau de conversațiile în care te autosesizezi să intervi ca mediator. Aici nu a fost cazul, nimeni nu deranja pe nimeni.

Mâncarea are și alt gust, nu doar de prăjit și sărat, iar aerul este respirabil, fără de noxe sau intrigi.

Am comandat din toate câte un pic, pentru a-mi răsfăța papilele gustative și o anumită parte a spiritului (cea responsabilă cu senzațiile bune și tandre), am sorbit cu nesaț din berea de ghimber și am lăsat povestea dintre mine și cei prezenți să se împletească singură.

Am avut pentru câteva clipe senzația de ”normal” și ”uman”, ruptă de o prejudecățile culinare ”ca la mama acasă”, sau că tot ce este bun este și scump. Eroare!

Spațiul este inserat cu elemente-surpriză, așezate cu dragoste și înțelepciune de Andreea Ionescu, zâna bună a marketingului, care a avut grijă să demonstreze că, ”da, se poate” să fii și nat.urban) nu doar nat.rural.

Serinissimă, adâncă și autentică reverență!

din pragul Templului

Așa cum a pornit textul anterior, spunând că și drumul închis, tot drum se numește, vreau să continui cele descrise anterior cu elemente autentice care compun cadrul spectacular la care au acces cei ce trec dincolo de pragul Templului, conștienți că nu mai există drum înapoi.

Prin ceea ce urmează răspund tuturor mail-urilor primite prin care mi se ”solicită urgent” ”amănunte suplimentare”.

Așadar, cei care caută în mitologia unui popor o doctrină metafizică trebuie să treacă în primul rând de contradicția termenilor, deoarece ”mulțimea/poporul” este de tip lunar, iar adevărurile metafizice transced această tipologie. Chiar și așa, pentru cei care se încăpățânează, se deschis anumite nișe, care nu dau răspunsuri explicite, ci implicite. În această sferă intră și cosmologia, din care enunț câteva frânturi de mit:

- La începuturile începuturilor, nu era nimic decât întunericul și Apele. Duhul Domnului mergea ca un porumbel deasupra Apelor. Un vârtej de spumă se ridică, din care se născu Dumnezeu. Cine ești tu? Îl întrebă Domnul. Eu sunt Dumnezeu!

- Din mijlocul Mării se ridică un vârtej de spumă. Din el ieși un vierme care se prefăcu în fluture. Fluturele deveni Dumnezeu, iar ce rămase din vierme deveni Diavolul.

- Soarele de Tatăl. Pământul e Sfânta Maică/Matrice. Pământul este o insulă de argint cu osie de aur. Focul este Împărat, iar Apa este Împărăteasă. Pământul este înconjurat de ape, deasupra și dedesubt. Sfântul Soare este fața lui Christos, Ochiul lui Dumnezeu.

- Steaua polară este Împăratul nostru, fiind veghetoarea Cerului. Este Stejarul Câmpului.

- Pământul se sprijină pe patru piloni și o osie. Osia se reazemă de un Balaur care se încolăcește în jurul ei.

- Pământul vegheat în cele patru colțuri de patru Serafimi. În centru e un Munte pe care stă Dumnezeu, iar lângă Dumnezeu, Fântână cu apă vie.

- Cerul întreg este susținut de șapte piloni, păziți de 7 îngeri. Cei Șapte veghează asupra lungimii, lățimii, adâncimii, înălțimii și centrului Cerului.

- Pământul este înconjurat de Apa Sâmbetei, matca tuturor apelor. E apa fierbinte a Rohmanilor.

- Toate apele lumii ies din Mărul roșu, se răspândesc în lume și tot în Măr se întorc (solve-coagula, respir și aspir al manifestării). Mărul Roșu este Osia Pământului, iar lângă el e Buricul Pământului.

- Pe Buricul Pământului este un Munte Sfânt, iar pe munte o casă sfântă unde își au locul Sfânta Miercuri, Sfânta Vineri și Sfânta Duminică, prin care Dumnezeu trimite mesaje în lumea oamenilor.

Sunt doar câteva teme pe care se pot construi catedrale de povești, deschise tuturor celor ce aud descântecele Sfintelor J

Sufletul de român ușor frustrat de parfumul druid occidental întreabă: Și totuși, ce s-a întâmplat cu dacii?

Iată, așadar, un moment capital al tradiției dacice: acela în care suferă o readaptare impusă de desfășurarea ciclului. Pentru hermeneuți are loc metamorfoza lui sur-lumină/soare/foc (soarele în limba primordială) în sur-cenușiu.

A mai existat o altă tradiție, occidentală, ieșită, de asemenea din Tradiția Primordială, deși mai puțin direct decât cea dacică, tradiția celtică, care a suferit o adaptare creștină (cuantificabilă).

Ceea ce izbește mai întâi este vitalitatea celtismului în ciuda condițiilor extrem de nefavorabile în care s-a găsit: Galia a fost sub dominație romană 500 de ani, iar cultul druid a fost interzis în timpul împăratului Claudiu. Creștinismul s-a dezvoltat rapid, iar regii franci au fost campionii înfocați ai ortodoxiei catolice, cucerind pentru țara lor titlul de ”fiica mare a Bisericii”, ceea ce nu era un nume în vânt, ci o consacrare…

Cu alte cuvinte, Franța a fost baza de operațiuni a conversiunii Occidentului; chiar și în cele mai rele vremuri istorice ea a fost o țară organizată, de ci-ta-din, adică foarte puțin tradițională! Cu toate acestea, documentele arată că centrele druidice au mai persistat până în secolul al XII-lea. Abia atunci, elementele druidice au fost absorbite de creștinism.

Ce contrast cu Dacia! Aceasta a fost centrul suprem al unei tradiții mult mai puternice și mai pure decât tradiția celtică. Ocupația romană a durat doar 185 de ani (110-275) pe mai puțin de o treime din ceea ce era Dacia: Transilvania și Oltenia. În tot restul țării dacismul a subzistat fără să fie tulburat.

Când Aurelian a ordonat evacuarea părții romane în 273, toți cetățenii orașelor au plecat, iar cetățile au fost distruse. N-au mai rămas decât colonii și țăranii, populația cea mai refractară la creștinism – de unde și numele de păgâni.

De altfel, creștinismul nici nu avut timp să se implementeze. Numai către secolul VIII spre IX, câțiva misionari au îndrăznit să pătrundă, dincolo de frontiere și câmpii, iar ortodoxia nu avut niciodată accente prozelitiste…

Centrele spirituale ale Dacilor se găseau în masivele centrale ale munților, cei mai sălbatici și mai de nepătruns din Europa.

După retragerea romanilor (Dacia fiind ultima provincie cucerită și prima abandonată) peste aceste ținuturi s-au revărsat în avalanșe invaziile barbare, pe parcursul a încă o mie de ani, făcând astfel imposibilă dezvoltarea atât a centrelor de tip ”citadin”, cât și a culturilor mari agrare.

În acel timp, Dacia era o pădure sălbatică în care principala activitate a celor ce își duceau viața aici era păstoritul, dezvoltat și el în munții inaccesibili. În jurul acestui nod comunitar s-au plimbat pe rând goții, ostrogoții, vandalii, gepizii, slavii, cumanii, pecenegii, ungurii și mongolii, care nu aveau ce împărți cu nimeni, pentru că nu era nimic de împărțit. Erau doar pietrele de hotar, peste care trecătorii nu treceau…

Tradiția dacică a continuat să subziste netulburată, în afara istoriei care se urzea în jurul ei.

Și astfel, când în secolele XIII și XIV au fost întemeiate principatele Moldovei, Valahiei și Transilvaniei, Dacia era neatinsă de istorie, ea se găsea, în sensul cel mai riguros și literal al cuvântului, în aceeași stare ca pe timpul în care domnea peste ea Ler-Împărat.

Întemeierea principatelor române nu a însemnat punctul de plecare al vieții politice pentru Dacia, ea existând în fază embrionară, ceea ce permite teoria care afirmă că apariția acestor state nu semnifică readaptarea tradiției dacice la creștinism, iar voievozii români au avut cu totul un alt rol decât cel ”politic”.

Așa cum am spus, creștinismul n-a apărut decât foarte târziu în ceea ce numim Dacia. Toată spiritualitatea creștină românească provine din afară: Bizanț, Muntele Athos, Bulgaria. Liturghia s-a oficiat întotdeauna într-o limbă străină: slavă, apoi greacă (abia în secolul XIX limba română a înlocuit limba greacă).

Principii întemeietori ai Statelor românești sunt legendari, afară de unul. Acestora le este cunoscută legenda, dar nu istoria. Toți au ”descălecat” din Transilvania, din toate timpurile centrul Daciei. Toți sosesc dintr-un ținut ”negru”/sur, sau ei înșiși sunt ”negri”.

Și, restul de poveste istorică va continua, desigur, dacă vor fi oameni interesați de acest repertoriu mai puțin cunoscut.

Și drumul care nu duce nicăieri, tot drum se numește

Am întâlnit, de curând, un om cu nume vesel care propovăduiește, fără să clipească, un nou cult, invitând lumea să adere, sau după caz, voință și orgoliu să formeze corpul de sacerdoți.

Am citit cu stupoare toate scrierile sale și dacă la început am râs, ulterior m-am îngrijorat pentru ceea ce se întâmplă atât de aproape de mine. Întâmplător, am parcurs toate cursurile de istorie veche ale acestui pământ, am studiat scrierile de s

pecialitate fundamentate de izvoare/documente, am analizat transferul cultural de la cultul străvechi, la creștinism, după care am urmărit textura liturgică, gestul ritual și simbolurile acestui popor. Și toate acestea pentru a înțelege ritmul și energia pământului mut, care le-a văzut pe toate și care din când în când mai aruncă în lumina ochilor noștri un semn despre cea a fost odată.

Și chiar dacă le știu pe toate cele scrise, nu pot declara decât că nu am nici acum, nici după două decenii de studiu, imaginea timpului în care pe aceste locuri trăiau dacii. Octavian Sărbătoare, australian de origine română, vine și expune într-o imagistică personală și limitată, tabloul istoric în care personajele principale sunt: Zamolxis, Deceneu și Decebal. Compune povești, fără priză la copii, plin de încredere că ceea ce spune corespunde unui adevăr (cu a mare) istoric.

După poveste, urmează propovăduirea renașterii spirituale pe semnul lui Zamolxis, apelând la seria tot mai diluată a superstițiilor sătești (și acestea, de odinioară) și la moda studiului ezoteric ce prinde de… minune la cei rătăciți între mult prea multele metode de evoluție spirituală și personală.

Nu vreau să fac analiza textelor lui Sărbătoare, deoarece consider că am pierdut timp prețios parcurgându-le, dar vreau să trag un semnal de alarmă, autentic și prietenos, pentru toți cei care ar cocheta cu acest așa-numit cult strămoșesc.

Fiecare cult în parte a prins la ”trib/comunitate/individ” deoarece avea o parte practică foarte bine aplicată. Dincolo de numele sonor al unui zeu, trebuia să existe dovada, adică puterea acestuia. Parte din nevoile tribului/comunității/individului trebuiau acoperite de această putere, iar sacerdotul/șamanul/preotul era cel care întrupa puterea într-un fapt/gest/eveniment.

Îmi este greu să cred că în afară de numele sonor, inițiatorul neo-zamolxianismului vine în fața adepților cu o dovadă, din moment ce întreaga lui teorie se bazează pe un basm personal care nu încape în Getica lui Pârvan.

Cel mai frumos și mai omenos mod de a cinsti memoria strămoșilor noștri este de a le re-cunoaște semnele lăsate pe pământ și în codul genetic, de a le prețui și crește prin gânduri bune și fapte pe măsura acestor gânduri. Întoarcerea la natură, ancorarea în realitatea reală și transferul patrimoniului nealterat urmașilor noștri sunt alte gesturi magice capabile să păstreze aproape de noi Marele Spirit al Locului.

Dar pentru tipul acesta de ”slujire” este nevoie de foarte multă dedicație, dublată de muncă intelectuală. Ultimii ani au demonstrat ”necredincioșilor” că fără disciplină și specializare realitatea nu compune oportunități concrete, ci doar iluzii a căror trenă este amatorismul de toate culorile și domeniile.

Istoria este un templu la vedere, dar puțini sunt cei care au acces în toate încăperile. Ajungi în trecut prin portalul cunoașterii, nu al fabulației.

Discutând subiectul ”zilei” cu un prieten a cărui permisivitate va deveni, peste ani, proverbială, acesta îmi descrie în cuvinte puține teoria ”nevoii de identificare” în momentele de tranziție, ceea ce explică o serie majoră din suma comportamentală de acest tip.

Este și acesta un fel de-a fi, însă, cum te poți identifica cu cineva/ceva când îți lipsește ”portretul-robot” al acestuia. În fine...

Ceea ce încearcă Octavian Sărbătoare să facă nu poate fi interpretat decât ca un gest compatibil cu nebunia generală în care societatea românească a intrat. Salvarea nu vine de la Zamolxis, ci de la fiecare urmaș al lui în parte.

Lăsați-l pe Zamolxis în cer©urile curate, unde va ajunge doar pasărea-sufletelor voastre la Mare Ceas al trecerii dintre Lumi și doar dacă spiritul va avea știința și forța să zboare până-ntr-Acolo.