30 decembrie, 2011

doi zero unu doi (2012)

Peste câteva ore cercul cu numărul 2011 se închide, pentru a lăsa ca Timpul să se reînnoiască, tainic, într-o procesiune, doar intuită de oameni…

Legile dispar, iar odată cu dispariția prejudecăților toxice, totul devine permisibil, inclusiv faptul că te poți opri, asemenea timpului. Un pas înapoi și unul înainte: tic-tac, linie și sens.

Pentru a-ți aduce aminte cine ești, cum arăți și ce vrei cu adevărat, în Adevăr privește atent, în jur-împrejur, amintindu-ți de esența rostului invocat de Vocea Interioară, asemeni Timpului.

În aceste clipe magice, nebune și vindecătoare, se revelează celor ca tine unicul drumul deschis: pasul în afara labirintului clădit de rutină.

Renunță la oamenii și la situațiile care în loc să te facă să râzi, te-au făcut să plângi.

Renunță la toate planurile care te țin închis în neșansă.

Renunță la figurile împăiate din mintea, sufletul și lumea ta, pentru a lăsa loc liber și curat personajelor vii și dinamice care să te trezească, din nou, la Viață.

Fii Timp: ieși din trecut, pentru a sărbători prezent, în prezent, viitorul!

Multi Ani Ire, 2012!


28 decembrie, 2011

Menuet & Salată

La prânz am luat masa în oraș, la un restaurant vestit în târg pentru salatele lui. După îmbuibarea tradițională de crăciun, am gândit că este timpul pentru o schimbare bruscă de meniu. Am mers împreună cu cel mai bun prieten al meu, a cărui principală calitate este aceea că poate comunica și telepatic cu mine. Liniștea dintre noi, lipsa conversațiilor inutile, prinde din când în când sclipiri geniale: restaurantul perfect, compania ideală.

Solicităm o masă în salonul de nefumători, în care descoperim că suntem singuri. Așadar, pe lângă restaurantul perfect și compania ideală am adăugat și ambianța desăvârșită pentru a petrecere după-amiaza în tihnă, departe de zgomotul hârâit al relațiilor înțepenite și grele din marile grupuri de oameni ancorați în oraș.

Dar, imaginea paradisiacă avea să fie spartă mult mai repede decât am presimțit, pentru că în timp ce ronțăiam din pesmeții cu sosuri savante, în salon își face, valvârtej, apariția un cuplu de amorezi-siamezi, adică în prima perioadă de rut. Spațiul fiind mic, a făcut imposibilă departajarea de comeseni, mai cu seamă că atunci când îmi este foame, ”radarul” devine este mult mai sensibil la detalii. Dar, când încercam să mă adaptez acestei prezențe și îmi încurajam efortul pentru atingerea stării de grație a detașării, la masa din dreapta se instalează, într-o manieră mai zgomotoasă, o familie cu doi copii: unul mare, din categoria emo și unul mic, cu manifestări hiperkinetice. Îl privesc de K. (prietenul meu pe care în această istorioară îl voi numi Kundera :), cel care cunoscându-mi starea de spirit din ultima vreme, se abține, cu eleganță, să nu reacționeze normal, adică de râdă de întreaga comedie ce prindea viață în jurul nostru; ajutat și de un alt client împiedicat, care în dorința de a prinde ultima masă liberă din separeul fără fum, se împiedică de treaptă și într-un anume fel se sprijină de umărul lui, cerându-i ulterior acestuia scuzele de rigoare, într-o engleză pocită. Doar suntem într-un restaurant select!

Și pentru că suntem într-un restaurant select, mâncarea se lăsa îndelung așteptată. În acest timp, participam prin ascultare la ce întâmplă în jurul meu. Am încercat să înfiripez o poveste cu Kundera dar, nu auzeam nimic din ce-mi spunea, chiar dacă stăteam față în față. În schimb, auzeam perfect tot ceea ce se producea pe laterale.

În urechea stângă intra o poveste tipică, în care el, plin de forță, rebeliune și dramă îi explica ei despre câte trebuie să îndure de la nevastă-sa, cu care a ajuns în punctul culminant al suportabilității. Era un Emil Cioran al căsniciilor (în cazul lui, din interes), care nu se sfia să-și exprime cu voce tare nemulțumirile, dorințele și planurile pe termen scurt și foarte scurt. După felul în care se atingeau în public era genul de cuplu disperat și condiționat de timp și spațiu. Kundera s-a retras din loja spectacolului. Fiind mai norocos de felul său, tocmai descoperise un jurnal pe care-l răsfoia cu atenție exagerată. N-am rezistat să nu mă uit către cei doi, dar de fiecare dată când mă uitam, privirea mi se intersecta cu a lui, destul de ciudat ținând cont că interlocutoarea lui era în altă direcție.

Era frumușel, ușor obosit, dar acest lucru îl făcea și mai sexy. Era în formă maximă, motiv pentru care ea își transformase mâinile în cătușe, ținându-l strâns, chiar dacă acest lucru presupunea o postură incomodă. Ea se vroia măritată, el se vroia divorțat și cât mai departe de cea care se vroia măritată cu orice preț.

Cum salata încă nu se înverzise, m-am trezit analizând specific situația, mai cu seamă din perspectiva ei, care dacă ar fi avut ochii limpezi și urechile deschise după două fraze s-ar fi ridicat și ar fi plecat, în aceeași manieră de forță cu care a venit, asta pentru că fără să vrea, el nu făcea decât să-i descrie tabloul în care peste câțiva ani (sau la cât de repede se accelerează procesele sociale, peste câteva luni) femeia non-grata ar fi fost ea, într-un același tablou, cu aceleași lamentații. Dacă l-ar fi iubit, și-ar fi dat seama, dar în ziua de azi oamenii nu mai sunt îndrăgostiți de oameni, ci de concepte.

La masa din dreaptă, altă dramă. De data asta un cuplu, care de mult timp este decuplat, dar încrâncenarea femeii a condus la venirea pe lume al celui de-al doilea copil, dar nu cu intenția ca acesta să ființeze luminos, ci de a salva o căsnicie orgolioasă, un alt concept care nu a avut niciodată coordonate ferme în realitate.
Acum, adică în prezent, dincolo de faptul că trebuie să se suporte în continuare, trebuia să îl suporte acum și pe țâncul nervos, care subconștient, dându-și seama cum stau lucrurile îi terorizează pe toți, fără mustrări de conștiință. Singura fără vină e adolescenta depresivă (o altă victimă a orgoliului mă-sii), care și-a creat de timpuriu un univers paralel în care stă la pândă după bărbați protectori, cei care, conform legendelor alimentate de telenovelele contemporane, vor salva din turnul certurilor nesfârșite și al țipetelor râzgâiate.

La masa din fața mea, neamțul împiedicat, se pare că este un client fidel al casei salatelor, deoarece a venit ultimul și este servit primul, prilej care îmi oferă un bonus spectacolului grandios din salonul de nefumători al restaurantului. La a doua înghițitură se îneacă și tușește scârbos, chinuit de un reflux gastroesofagian, declanșat info-energetic de incapacitatea de a accepta că femeia pe care o iubește a ales să-și continue viața alături de altcineva, de cel mai bun prieten al său. Acest fapt, nu ar fi atât de grav, dacă aceasta nu i-ar fi și partener în firmă, ceea ce îi complică viața iremediabil. Iar domnița care îl ține încătușat pe soțul evadat aduce foarte bine ca tip cu femeia iubită de el, iar soțul ținut prin naștere de copii țipători are ceva din partenerul său: curat fatalitate! Și, când te gândești că am venit aici să mă detașez de legăturile bolnăvicioase ale lumii!

Îl întreb pe chelner ce se aude cu salata. Nu-mi înțelege întrebarea din cauza zgomotului, dar cât de prost trebuie să fi, să nu anticipezi ce întreabă un client care a comandat în urmă cu 30 de minute, înainte de declanșarea furtunilor relaționale din spațiul prea strâmt pentru patru mese?
Kundera citește imperturbabil. Îl iubesc și la un moment dat, voi fi asemenea lui. Acum, însă, răspund la telefon și îi spun altui prieten unde suntem și ce facem. Între timp vine și salata, dar nu mai am niciun chef de ea. La câteva minute aparte și prietenul care m-a sunat și care forțează lipsa de spațiu așezându-se total incomod lângă mine. Avea nevoie de o îmbrățișare puternică, dar nu aveam suficient loc pentru a mă întoarce și a-l cuprinde în brațe.
Copilul hiperkinetic urlă, fapt care mă determină să accept invitația lui T. de a merge la el acasă să mâncăm în liniște.

Facem pachetul, achităm și plecăm. Peste 10 minute suntem într-un apartament minuscul, pe care T. îl împarte cu fosta iubită. Nu-și vorbesc, deoarece, conceptual, că sunt despărțiți, fapt care ca face în liniștea mormântală din încăperile miniaturale să percep o vibrația sumbră a clopotului generator de furie.

Mă uit la caserola cu salată, la ochii frumoși ai lui Kundera, care-mi zâmbește cu subînțeles. Lăsăm mâncarea pe masa lui T. și pornim ca și cum nici nu am ajuns.

Și, da, a mai trecut o zi, prima după sfânta sărbătoare a familiei. În piața mare a orașului ne permitem să ne bucurăm unul pe celălalt, anulând parte din haosul în care ne-am lăsat cantonați mai bine de două ore. Ne cumpărăm turtă dulce cu oglinjoare și inimioare, după care dansăm lângă fântâna arteziană un dans plăpând ca fulgii de zăpadă: menuet!

22 decembrie, 2011

Confirmare de primire

Îmi bate discret la ușă: ai primit un colet. Iau plicul cu însemnele de fan curier și încerc să trec în revistă corespondență-contracte-termene, dar nimic din toate acestea nu ies la socoteala coletului cu formă ambiguă și din care, parcă, se aude un sunet curat de clopoțel.

Deschid cu atenție plicul protector, apoi plicul de hârtie în care au călătorit spre mine un fir de busuioc, un clopoțel de soi bun și o cutiuță împletită din frunze de porumb în care trebuie să-mi pun în timp util visele pentru anul 2012, pentru ca acestea să se împlinească.


Întreaga enigmă s-a rezolvat și are un singur nume Andreea Ionescu, un om ciudat pentru restul lumii, dar care, de fiecare dată reușește să mă surprindă, confirmându-mi că zânele bune există și că acestea lucrează prin oameni, asemeni ei.


Și pentru că suntem în ajun de Crăciun și în timpul magic al moșilor buni de Iarnă se cuvine a împărți mai departe din darul primit și spun ce mi-a spus o zână bună (a marketingului :) :

Clopoțelul aduce energii bune. Pune-l la cheie.

Busuiocul ține răul departe. Păstrează-l în casă (în cazul meu, în birou)

Cutia conține ce e important pentru tine. Pune în ea viziune, vise, dorințe...


Textul de față este o confirmare de primire a gândului bun și mereu luminos de la singura persoană care a reușit să facă o artă din a-i răsfăța pe cei din jurul său.


Sărbători bune, tuturor!