28 martie, 2013

Malaxor de inimă roșie


Recunosc aleile, sunt cele din jurul sanatoriului, cel transformat în hotel de lux, enigmatic precum emisfera dreaptă. Îmi este frig și mai întuneric ca niciodată. Pașii merg fără de mine. Mă las purtată de cele trei cadre care s-au încăpățânat să rămână în memorie.

S-au intitulat eroic ”îndrăgostiți” și s-au vândut ușor și ieftin, fără să intuiască dimensiunea  (auto)răscumpărării. Eforturi costisitoare, tardive, cu efecte neconvingătoare. Acum ar trebui să o cotesc la dreapta. Prezența unei umbre în marea umbră îmi confirmă intuiția. Mai sunt și alții pe aici.

Se ascunde de sentința ”ratării”, încercând marea cu degetul. Am zărit-o cu capul lipit de peretele unei biserici, lângă un scoc spart. O penitență în plus celor conjuncturale pentru sedarea conștiinței.

Se vorbește mult despre vorbire. Caut un drum umblat, așa știu că se face. Am lăsat clădirea grea, undeva în spatele meu, dar tot îi simt povara. Un sanatoriu, tot un sanatoriu rămâne, un malaxor de suflete și oase, în care îndrăgostiții își caută izbăvirea prin orbire.

La ce-mi folosește să știu că negura prin care trec nu este mea, ci a celor care au găsit lumina prin cuvintele însemnate de mine? Mai fericiți decât cei săraci cu duhul sunt cei ce s-au lepădat de slava omului.