Codul Codului

Pentru o anumită categorie de public, Codul lui Oreste: Lumea este oglinda în care te priveşti, reprezintă un sens în non-sens, regăsind în cele 316 pagini un desfăşurător complet al unor teme interesante de discuţie.

Întrebarea repetitivă, „ai citit cartea lui Oreste?” m-a determinat să o răsfoiesc, mergând pe principiul de a nu ignora invitaţiile voalate la o anumită „petrecere”, pentru care nu am găsit în timp util, scuza ideală. Astfel, în momentul în care am hotărât să cercetez subiectul, am primit volumul de la o cunoştinţă: „pe mine nu m-a convins”. Nu am dezvoltat conversaţia, nu aveam nici timp şi nici răbdarea cuvenită să-i explic că această carte nu a fost scrisă pentru a convinge pe nimeni, la nimic...

Şi am purces pe firul temei centrale, al codului, intrând în jocul de marketing lansat, cu ceva timp în urmă, de Dan Brown (cel care a cucerit piaţa editorială cu o carte catastrofală ca stil, dar magnifică prin tema abordată, dichisită cu stratul diafan al pudrei subliminale), dar nu am identificat un cod personal(izat), ci doar fragmente universal valabile, strânse, buchet, într-o compilaţie elaborată şi în mod voit alambicată. Un pic din toate, asemeni unui cuprins explicat al unui posibil tratat.

Prin text (îşi) răspunde acelor întrebări existenţiale, ce-şi au culcuşul în spaţul ezoteric, trezindu-le la viaţă în conştiinţa colectivă. S-a pariat pe falsa permisivitate a misterului, transformat, abracadabric, într-un motan răsfăţat de publicitate fiindcă ştie să facă tumbe, distrând, în disperare de cauză, audienţa.

Este alegerea domnului Oreste, de altfel un personaj interesant, dar care a căzut nepermis de mult în capcana „oglinzii” întinsă de alţii, riscând să fie înghiţit de ea. De Lume?

Studiind de ani buni ştiinţele ezoterice, am parcurs în formulă academică bibliografia obligatorie pentru a identifica întreaga plajă a domeniului şi cu cât am citit mai mult, cu atât am realizat că, ezoterismul este o disciplină în care studiul nu are aceeaşi importanţă ca în ograda ştiinţelor exoterice, deoarece, în acest perimetru, experimentul nu poate fi evaluat sau cuantificat în sistemele clasice de referinţă, obiective, ci în scală subiectivă, interioară, unică, fiecare din noi reprezentând un etalon divin al Realităţii.

În ezoterism participi, primind invitaţia (Sentinţa Divină) unui Conciliu Superior din Invizibil, care-ţi transmite informaţia într-un program personalizat. Iată unul din motivele pentru care formulele de studiu şi diseminare nu sunt privite ca necesitate în aceste coordonate.

Iniţierea autentică rămâne într-un cerc închis, nicidecum plasată în emisiuni la ore de maximă audienţă, în care Adevărul Relativ ia chipul celui care îl invocă, creându-i Iluzia unui transfer autentic.

Şi astfel, rezumatul Rezumatului are şansa să viruseze şi mai mult ne-înţelegerea oamenilor, hipnotizaţi de strălucirea derdeluşului pe care pot patina spre Mister, fără ca nimeni să-i atenţioneze de faptul că sub pojghiţa subţire se găseşte Abisul, pentru care nu au primit instrucţiunile de supravieţuire.

Domnul Oreste colaborează inedit cu apetitul publicului său pentru metafizic, superstiţie şi senzaţional, antrenându-le aceste atribute, reprezentative vremurilor în care realitatea reală nu oferă satisfacţii.

Cartea are ceva din registrul liturghiei transmise în direct, pentru acei creştini practicanţi, care din motive de „altă treabă”, sau „nu am chef”, rămân acasă, aprind televizorul ca pe lumânare, ca apoi, dărâmaţi de evlavie, se crucesc şi-ngenuchează fie lângă aragaz, fie lângă sistemul home cinema.

Reducerea ezoterismului la o supapă a fobiilor generate de incapacitatea „liderilor” de a activa în rândul maselor instrumentele cu care să cucerească vizibilul, este injustă, deci nepotrivită. Invizibilul, prin definiţie, nu are cum să aparţină Omului: Invizibilul nefiind congruent cu lluzia.

În alte cuvinte, conform instrumentarului divinatoriu, Oreste conştientizează, în bună măsură că a fost tras pe sfoară. Cartea nu reprezintă ceea ce îşi dorea cu adevărat. Acest experiment, reprezintă o etapă importantă din care trebuie să alunge cât mai curând dezamăgirea generată de propriul demers, de impulsul egotic, păstrând, din toate acestea, înţelepciunea şi formula magică a magiei. Cu greu îşi va reveni, neexitând un prilej consolator în forul interior. I s-a promis mai mult decât i s-a dat, şi a pariat pe acest proiect desluşind parţial interconexiuni superioare, care i-au permis să depăşească limitele orizontului său nemijlocit. Postura sa în acest cod este una incomodă.

Publicul spre care îşi îndreaptă atenţia nu are în acest moment suficientă energie pentru a reacţiona conform proiecţiilor editoriale. Înţelegerea şi alegerea ideilor din cod sunt asemenea imaginilor date cu încetinitorul, fiind dez-orientaţi spre temeri care nu-şi au rezolvarea în intenţia, de altfel bună, însă fără efectul scontat. Cei care reacţionează activ se împart în două categorii, cei care încă nu s-au maturizat şi cei care au îmbătrânit înainte de vreme, adică nostalgicii aflaţi nu în căutarea de soluţii salvatoare, ci de refugii iluzorii.

Volumul în sine poartă semnul sentimentelor rănite, luându-se decizii împotriva dorinţei, atât în lumea de aici, cât şi în lumea invizibilă. Proiectul nu îi face un serviciu lui Oreste, deoarece prin intelectualizare necontrolată primeşte îngheţarea unor sentimente preţioase... Întreaga poveste a fost dată peste cap de o prezenţă feminină, de tip androgin, al cărei orgoliu şi exacerbare influenţează negativ evoluţia unui spirit evoluat şi de bun simţ, îmbrăcat în haina personajului media, Oreste.

Alchimia sau Lecţia autorului din Oglinda invocată nu ţine de exerciţiul talentului de cronicar, ci de capacitatea de a echilibra realitatea reală în care se găseşte. Ca pas următor, se recomandă aplicarea teoriilor expuse, întru ochiul publicului.

gânduri şi rânduri înscrise în culisele marelui spectacol al efectelor...

Pecetea lui Solomon în hermeneutica Tarotului

Pornim pe şirul acestui cifru de la Pecetea lui Solomon ce reprezintă Universul şi cele două ternare ale sale, Dumnezeu şi Natura, aşadar imaginea macrocosmosului. Acest simbol explică vorbele lui Hermes din Tabula de Smarald: „Urcă cu cea mai mare chibzuială de la pământ la cer şi apoi coboară din nou pe pământ şi strânge laolaltă puterile lucrurilor superioare şi ale celor inferioare. Astfel, dobândi-vei slava întregii lumi, iar întunericul se va îndepărta de tine.”

Pecetea lui Solomon reprezintă perfecţiunea Universului la lucrarea mistică a celor şase zile şi desemnează Lumea de sus şi cea de jos, Răsăritul şi Apusul, Sudul şi Septentrionul. Astfel, acest simbol al Lumii ilustrează cele şapte lumini în misterul celor şapte zile ale Creaţiei, deoarece centrul celor două ternare înlănţuite dă naştere septenarului pe care se înfăşoară şi se odihneşte natura – Natura aleasă de Dumnezeu pentru a sfinţi minunatul său Nume.

LUMINA Lumii iese din septenar pentru că din el se merge în denar, în cel ce reprezintă Orizontul Eternităţii, din care pleacă toată bucuria spirituală şi virtuţile lucrurilor.
Postura pe care aceste elemente o ocupă în pantaclu clarifică şi cele mai obscure aspecte. Această poziţie este relativ uşor de determinat cu ajutorul metodei opoziţiilor, constând în a aplica un element rămas nelămurit semnificaţia elementului opus acestuia. Şi iată, cum cele trei litere formează deviza lui Cagliostro.

P...

L... D...

Trecem de etapa în care este determinată sensul primei litere care înseamnă Libertate. Supoziţia este confirmată de triunghiul cu vârful în sus, reprezentat de cele trei puncte care îi urmează. În acest caz, care să fie semnificaţia literei D?

După metoda opoziţiilor, această literă, opusă primei, va avea un înţeles contrar cuvântului Libertate, ar acest sens trebuie închis în ideea de Necesitate. Dar triunghiul cu vârful în jos care îi urmează, pare să indice mai degrabă că această necesitate este pasivă în manifestările sale şi astfel, ideea de Datorie vine să ia locul literei D. Din reacţia lui L asupra lui D rezultă Puterea.

Acest exemplu simplu permite să se observe tehnica opoziţiilor care se dovedeşte foarte utilă în explicarea figurilor misterioase. Această metodă se foloseşte întotdeauna pentru a desemna opusele, fie prin culori diferite (cum sunt cele două coloane Jakin şi Bohaz ale francmasonilor, una roşie, cealaltă albastră), fie prin forme diferite precum capul şi coada şarpelui, imagini ale activului şi pasivului (sau simboluri ale generării plasate pe coloanele masonice), fie prin direcţii diferite, ca în Pecetea lui Solomon cu cele două triunghiuri cu vârfurile opuse (sau în cruce, reprezentând opoziţia liniilor).

Culori, forme şi direcţii opuse, iată cele trei modalităţi de a indica contrariile în pantacle. Aplicarea acestui sistem se regăseşte în diferitele maniere de reprezentare a tetradei, adică a imaginii absolului.

Tetrada este desemnată de cele patru litere ebraice:

Iod, reprezentând activul
He, ca imagine a pasivului
Vau, veriga ce le uneşte pe primele două
Cea de-a patra, He, este a doua literă repetată şi indică veşnicia lucrurilor produse de cuplu Osiris-Isis.

Dintotdeauna, iniţiatii au desemnat prin dispunerea în formă de cruce a literelor, Numele Divin.
În acest caz, direcţia indică semnificaţia elementelor, deoarece elementele active (iod şi vau) se află pe aceeaşi linie verticală, iar elementele pasive, pe aceeaşi linie orizontală.

Această tetradă este desemnată şi în simbolurile Tarotului:

SCEPTRUL/ BÂTA/ BASTONUL - reprezintă imaginea activului, iod.
CUPA – imaginea pasivului, he
SABIA/ CRUCEA – imaginea alianţei activului cu pasivul, vau
MONEDA/ DISCUL/ TALISMANUL - înfăţişează, în fapt, două cupe suprapuse şi ca urmare de două ori doi, indică repetarea lui he.

Aceste elemente sunt pictate în două feluri opuse, în roşu şi negru, pentru a arăta că tetrada se formează din opoziţia a două forţe primordiale, una activă – roşu, cealaltă pasivă – negru.
Explicaţiile despre figuri sunt esenţiale, deoarece ştiinţa antică rezidă aproape în întregime în pentacle, iar în aceste „detalii” se regăseşte inclusiv metoda de a scrie a celor trei limbi primitive: chineza, ebraica şi sanscrita. Astfel, chineza se scrie de sus în jos, adică vertical, şi de la dreapta la stânga, ebraica se scrie orizontal şi de tot de la dreapta la stânga, iar sanscrita se scrie orizontal, de la stânga la dreapta.

După opinia lui Saint-Yves d’Alveydre, direcţia de scriere ar indica originea instrucţiei popoarelor. Dacă presupunerea este adevărată, asta ar conduce la ideea că popoarele care scriu asemenea chinezilor, adică de la Cer la Pământ, au o origine care se apropie foarte mult de sursa primară, chinezii fiind singurii care mai posedă o scriere ideografică. În susţinerea acestei teze vine şi tratatul lui Moreau Danmartin, în care cercetează originile caracterelor alfabetice, şi în care demonstrează savant că semnele scrierii chineze sunt scoase din configuraţia semnelor cereşti. Popoarele care scriu precum evreii au primit învăţătura dintr-o sursă orientală, iar popoarele care scriu ca vechii indieni îşi datorează ştiinţa sanctuarelor druide Occidentale, iar de la acest element se pot ţese teorii întregi care să ateste un cuib de aur al înţelepciunii primordiale, aici, aproape de noi, pe tâmpla Kogaion-ului.

Magul magului

pentru Daniel

Ştie când îmi este bine sau rău, când plonjez în oceanul inconştientului colectiv sau când sunt în retrogradaţie, în drum spre Marele Izvor al Luminii. Nu mă lasă niciodată singură, dar nici nu se apropie prea mult, ştiind limita de unde receptez disconforul altei prezenţe.

Când repari, strici. Se deformează evoluţia unui ciclu, ceea ce în anumite planuri se traduce cu agresiune. Poate din acest motiv cizmarul merge cu pantofii rupţi, croitorul cu tivul desfăcut, iar ceasornicarului i se strică ceasul.

Povestaşii se contaminează cu frica celor eliberaţi de ea. Este intrarea într-o zonă întunecată, când simt cum mă prefac într-un zid al plângerii şi nu mai am putere, nici să merg, nici să visez, nici să rostesc. Atunci, îmi este doar frig şi nu mă pot opri din plâns, aşa cum au plâns toţi cei ce stau în faţa mea, înmărmuriţi de povestea sufletului lor.

În astfel de clipe, prietenul meu rosteşte cuvintele magice prin care care mă face să deschid ochii pentru a ieşi din coşmarul care-l credeam a fi al meu, identificându-mă cu acesta până la luarea lui în proprietare. balast karmic

Magul magului îmi aduce aminte cine sunt, iar atunci când nu-l cred, îşi face timp să-mi demonstreze, chiar dacă acest lucru ar dura o eternitate. Este cel care mă pune faţă în faţă cu marile umbre, pentru a identifica marea lumină din mine, de care, aşa cum spune el, atât de mulţi aşteaptă să se prindă.
Baza oricărei iniţieri sau al unui parcurs de dezvoltare spirituală reprezintă procese dificile, mult mai dificile decât spun cei care le vând ca panaceum de trei la leu. Toate aceste lucruri, care te scot din realitate, stârnesc fiara din noi, al cărei strigăt este însăşi frica, aceeaşi care ne aduce în starea de cuminţenie a fericiţilor săraci cu duhul.
Magul magului aude când fiara strigă în mine, şi mă opreşte să fac “pasul înapoi”, şoptindu-mi că nu există decât “pasul înainte”.
De dragul lui, şi de dragul tuturor care au încredere în mine redeschid ochii şi, fără să clipesc, păşesc înainte, asemeni Nebunului care dansează în aer fără să se prăbuşească, pentru că Invizibilul, propria lui conştiinţă, este realitatea necesară dansului.