Artemis Lunara

Zeiţele lunare sunt deosebit de importante, indiferent de registrul mitologic. Au atribute comune paradoxale, sunt sălbatice şi pline de violenţă, dar deţin şi cheia izvorului care generează viaţa şi armonia. Este evident dualismul extremelor, cel care amestecă moarte şi viaţă, cele două mari mistere ale Universului. Zeii pot domni foarte bine peste toate ale lumii, însă doar zeiţele stăpânesc viaţa şi moartea.
Zeităţile lunare sunt prezente în toate ritualurile de magie, ceea ce demonstrează, constant, puterea şi efectul benefic implicit.

Artemis Lunara este prezentă în miturile lumii încă din perioada neolitică, desigur sub diferite nume, deoarece ea este cea dintâi încarnare a Marii Zeiţe, o zeiţă războinică, adorata amazoanelor, care, la porunca Ifigeniei, îi sacrifica pe toţi bărbaţii care eşuau pe râurile insulei unde se aflau. Nefericiţii erau atârnaţi de ramurile unui copac alegoric, situat în inima templului. Acest cult sângeros a fost înlocuit printr-o practică simbolică , prin care se lăsa să curgă câteva picături din sângele unui bărbat. Ceva mai târziu, simbolica sacrificiului a fost preluată de uciderea taurilor.

Artemis reprezintă femeia de demult, cea care domneşte peste moartea şi sufletele muritorilor. Preotesele ei purtau adesea măşti ce îi reprezentau pe Alani, câinii care vânează. În mitologia wicca, în fiecare an, soţul zeiţei este sacrificat de haita de câini sacri, pentru a sfinţi solul şi pentru a face ca soarele să răsară din nou, după iarnă.

Această zeiţă lunară, reprezentată prin Ursa Mare, apără axa Pământului. Din acest motiv, a fost reprezentată, adesea, sub forma unui urs, iar helveţii o numeau Artio. Mai târziu, tradiţia celtă i-a scurtat numele, care a devenit Art.

Era soţia lui Arthur, cea care va da naştere întregii mitologii arthuriene a Cavalerilor Mesei Rotunde, dar şi tradiţiei wicca, ce face din Arthur seniorul sacrei vânători şi îi atribuie şi un fiu, Robin, cel care ajunge să fie legat de legendele cu Robin Hood, apărătorul văduvelor şi a orfanilor. Progenitura acestei zeiţe devoratoare de bărbaţi în timpurile preistoriei este cel puţin la fel de interesantă.

Ulterior, creştinătatea Evului Mediu a făcut-o sfântă, cu numele de Ursula, şi a canonizat-o, sub formula sincretismului, care a recuperat multe zeităţi şi ritualuri păgăne în registrul sărbătorilor sfinte.

La fel de important de ştiut este faptul că arborele care susţine Universul era un corespondent feminin, fiind dătător de rod. Acesta, în Extremul Orient purta numele Mjotvidr, care tradus înseamnă Copacul-Mamă. Este un simbol mesopotamian, iar textele păstrate ne trimit la conceptul că Luna era un receptacul al sufletelor nenăscute.

Dacă suntem atenţi, din când în când la miezul nopţii pe Lună plină, se mai disting fragmente rătăcite ale invocaţiilor de demult, care apropiau sufletele unele de altele, dar mai ales apropiau sufletele de Marele Spirit:

„Fie să fiu cuprins de bucuria vibrândă a vieţii care creşte în mine
Şi ca toate creaturile să-mi servească scopurilor şi dorinţelor.
Fie ca a vieţii roată să stea cu mine acum şi pururea!”

foto by qurity - http://www.photoblog.com/qurity/

TRITHEM

Johann von Heidenberg, benedectin german, zis şi Trithemius, s-a născut la Trittenheim în anul 1462 şi s-a stins din viaţă 55 de ani mai târziu, la Wurzburg.

După o copilărie nefericită, intră mulţumită sprijinului unuia dintre unchii dinspre mamă, la Universitatea din Trier, unde foamea sa de cunoştinţe încearcă să se potoleasca. Nu are încă 19 ani când fondează, împreună cu camarazii săi, o societate iniţiatică, Solidas Celtica (Confreria celtică).
Într-o zi, în toiul iernii, pe drumul care-l duce către mama sa, este surprins de viscol şi găseşte adăpost la abaţia benedectină din Sponheim. Rămâne aici, devine călugăr şi în curând abate (1484). Cum clădirea este ameninţată de ruină, iar călugării sunt ignoranţi şi lipsiţi de ideal, lui Trithemius îi revine o sarcină grea; el o duce la capăt cu bine, astfel încât mănăstirea lui cunoaşte o mare faimă, cu biblioteca sa de două mii de volume în limba greacă, latină şi ebraică, celebră în întreaga Germanie. Pietatea şi erudiţia sa sunt vestite. Lumea vine de departe să-l vadă. Va influenţa pe numeroşi savanţi, printre care Agrippa, Paracelsus, Della Porta.

Devine recunoscut ca maestru în ştiinţele oculte. Astfel, scrie Stenographia în care dezvăluie „mai mult de o sută de feluri de scriere secretă”. Atâta ştiinţă îi nelinişteşte pe călugării pe care îi conduce, şi care într-o zi, profitând de absenţa lui îi ard o parte din cărţi. De fapt, Trithemius, nu a renunţat niciodată la studiul kabalei, pe care îl aprofundează şi-l expune mai ales în Polygraphia sa, ca „bună şi sfântă ştiinţă a magiei”.
În acest domeniu, reputaţia sa este atât de mare încât Faust însuşi nu îndrăzneşte să-l întâlnească. Vigenère va face din Trithemius un precursor, la fel ca şi istoricii criptografiei, deorece sistemul de scris practicat în Stenographia reprezintă nu doar un letrism, ci şi o adevărată tehnică ocultă.

"Patrocle, mie mi-e frică de bursuc!"

Este una din replicile Lizucăi ce cutreiera împreună cu căţeluşul ei, Patrocle, Dumbrava minunată imaginată de Sadoveanu. O fetiţă declară război unui Univers impus şi contorsionat de false valori. Se retrage din lumea/spaţiul care îi refuză protecţia refugiindu-se, iniţiatic, într-un plan fantastic, din care, însă, frica este nelipsită...

Orice salt într-un level superior al jocului presupune păstrarea din balastul de care vrem să ne scuturăm, iar cel mai greu este format din bolovănişul fricii, deorece această emoţie impune un stil de viaţă limitativ.
În universul impus şi contorsionat de frică al fiecăruia regăsim teama realistă sau precauţia care servesc supravieţuirii în contrast cu teama iraţională, ce indică probleme psihologice şi intrapsihice. Chiar mai mult, teama utilă din punct de vedere social este un comportament acceptat şi normal, care se exprimă în aproape fiecare domeniu al vieţii, de le ferecarea cu zece lacăte a uşilor, până la obiceiuri alimentare coercitive. Nu reprezintă o ruşine şi nici o degradare manifestarea fricii, mai cu seamă că frica este indusă permanent prin toate canalele mass-mediei, deoarece prin frică se declanşează marile resorturi ale afacerilor umane – de la cele sentimentale (frica de singurătate), la cele financiare şi patrimoniale (frica de sărăcie).
Din punct de vedere evolutiv se poate vedea că viaţa umană începe printr-o experimentare a fricii suferită de copilul mic: teama că se pierde, teama că-şi pierde mama/familia etc. Frica se continuă de-a lungul vieţii şi culminează, în final cu teama resimţită în faţa morţii însăşi, la care se adugă frica de necunoscut. În cadrul unei vieţi normale, frica este contrabalansată de nenumărate manevre şi compensaţii defensive ce fac viaţa tolerabilă şi chiar plăcută.
Alinierea spirituală cu credinţa are capacitatea de a reduce nivelul general al fricii. Energia spirituală schimbă dominaţia creierului cu un sistem mai pozitiv, prin care hormonii de stres sunt înlocuiţi cu endorfine, serotonine şi alţi neurotransmiţători.
Cel mai graţios gest al omului este retragerea din sentimentele şi atitudinile negative.
Eliminarea fricii reclamă subjugarea imaginaţiei care îşi află originea în... Dumbrava minunată, atunci când diferenţierea între realitate şi fantezie nu este încă bine dezvoltată. Astfel, în copilărie, imaginile înfricoşătoare şi emoţionale există în imaginaţia noastră şi nu sunt supuse controlului. Ele se pot transforma rapid în superstiţii şi imagini înfricoşătoare, consolidate prin basme şi programarea mass-mediei. Desenele animate conţin de obicei o multitudine de imagini şi producţii grafice înspăimântătoare, constituind în felul acesta o sursă frecventă de spaime pentru copii. Este important de reţinut că toate cercetările asupra activităţii cerebrale arată cum creierul unui copil nu poate face distincţia între realitate şi violenţa televizată.
Frica are tendinţa de a se auto-consolida şi constituie o piedică în calea dezvoltării competenţelor de adaptare. Frica de eşec, are ca rezultat apariţia unor inhibiţii şi scade încrederea socială. Individul se retrage “condescendent” într-un balon de săpun mizantropic, terorizat de mania persecuţiei, persecutând la rândul său. Teama de dezaprobare socială conduce şi ea la retragere în carapace şi la sărăcie emoţională, ca să nu scriu meschinărie.
Dacă Lizucăi de acum o sută de ani îi era frică doar de bursuc, Lizucăi de azi îi este frică şi de bursuc şi de Patrocle, adică de singurul ghid spre Dumbrava minunată în care stă ascunsă Poarta Curajului!

n foto: Răzvan Pleteriu: http://www.badorgood.com/authors.php?id=5713