Renaşterea Druidă

Una dintre cel mai vechi tradiţii ale religiei păgâne a naturii din lumea occidentală, Renaşterea Druidă a început în Anglia la îneputul secolului al XVIII-lea şi nu avea nicio legătură cu vechii druizi, al căror nume şi imagine au constituit o inspiraţie pentru aceasta. Câteva grupări aparţinând Renaşterii Druide au pretins că ar descinde direct din vechii druizi celţi, dar dovezile pe care le avem sugerează că aceştia din urmă au dispărut prin secolul al IX-lea d. Hr.

Rădăcinile Renaşterii Druide rezidă însă în redescoperirea propriului trecut de către naţiunile din nordul Europei, în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. Vechii druizi sunt menţionaţi întro serie de scrieri clasice precul "de Bello Gallico" a lui Caesar, fiind descrişi în istoriile europene fie ca nişte păstori ignoranţi, fie ca înţelepţi păstrători ai unei bogăţii spirituale profunde. Mândria naţională şi credinţa renascentistă întro înţelepciune primordială au îmbobăţit această imagine, ceea ce a făcut ca încercările de a reclama moştenirea druidă să fie de neevitat.

Se pare că prima revendicare de acest gen ar fi fost făcută de filosoful irlandez John Toland (1670-1722). Un radical ce a inventat cunvântul "panteism" în scopul de a-şi eticheta propriul sistem de credinţe, Toland a înfiinţat cel puţin o societate secretă , anume "Cavalerii Jubilaţiei", iar ritualurile din Pantheisticon (1720) au fost scrise cu intenţia de a fi folosite de o altă societate.

Două grupări druide moderne, Cercul Druid al Legăturii Universale şi Ordinul Barzilor, Vracilor şi Druizilor, susţin că el ar fi fost liderul ordinului druid fondat în 1717 la taverna Apple Tree din Londra. Afirmaţia pare plauzibilă - un număr necunoscut de societăţi secrete şi cluburi neortodoxe au fost înfiinţate în Londra şi pretutindeni în prima jumătate a secolului al XVIII-lea - dar nu există niciun document care să o susţină.

Ceea ce sigur e că Toland era fascinat de vechii druizi, crezând că aceştia propovăduiau înţelepciunea panteistă pe care o regăsise şi în paginile scrierii Corpus Hermeticum. Nu a apucat niciodată să termine istoria druizilor, aşa cum plănuia, dar datorită influenţei lui druzii au devenit foarte populari printre radicalii britanici.

Cea mai importantă personalitate a Renaşterii Druide din secolul al XVIII-lea a fost William Stukeley (1687-1765). Unul dintre fondatorii arheologiei engleze, Stukeley a ajuns la convingerea că străvechii druizi propovăduiau o religie mistică profundă, care eclipsa creştinismul anglican. Prin 1720, spunea despre sine însuşi că ar fi druid, iar prin 1750, era liderul societăţii Mount Haemus Grove. Cărţile lui despre Stonehenge şi Avebury, publicate în 1740 şi respectiv 1743, i-au introdus pe druizi pe harta culturală a Angliei şi au generat o explozie de societăţi secrete druide în secolul următor.

Apariţia teozofiei şi a altor tradiţii oculte explicit necreştine din ultima parte a secolului al XIX-lea a avut un mare impact asupra sfârşitului ocult al Renaşterii Druide. Acelaşi impact l-a avut şi colapsul Ordinului Hermetic al Zorilor Aurii în urma conflictelor interne din 1900, care i-a făcut pe mulţi dintre iniţiaţii ordinului Zorilor Aurii să-şi îndrepte atenţia spre alte societăţi secrete oculte. Ordinele druide i-au acceptat în rândurile lor pe o parte dintre aceştia, fapt ce a dat naştere mai multor ordine hibride precum Ordinul Cabalistic al Druizilor. Tot astfel, societăţile druide farnceze s-au inspirat de la societăţile de pescena ocultă franceză de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, aşa cum societăţile druide americane din aceeaşi perioadă au avut legături cu alte societăţi secrete ezoterice, făcând schimb de ritualuri, practici şi învăţături.

Ordinul Barzilor, Vracilor şi Druizilor, dimpotrivă, a luat fiinţă ca expresie a unei schisme din cadrul Cercului Druid al Legăturii Universale, unul din cele mai influente grupuri druide din Anglia. După moartea fondatorului său, Ross Nichols, ordinul a dormitat pentru o vreme, dar şi-a revenit mai târziu, sub conducerea lui Philip Carr-Gomm, devenind rapid cel mai influent ordin druid din lumea occidentală.

În mod ironic, el a ajuns să se bucure de acestă popularitate tocmai într-o perioadă în care Renaşterea Druidă începe să fie atacată din interiorul comunităţii druide. Mişcarea Reconstrucţionistă Celtică a apărut în anii 1980, iniţiată fiind de neopăgânii care-şi bazau propriile sisteme de gândire şi practică pe informaţiile cu privire la păgânismul celtic de care dispuneau. Nimic mai mult decât o mică fracţiune dintre druizi. Reconstrucţioniştii celtici au reuşit să împartă comunitatea druidă în două tabere printr-o serie de atacuri la adresa tradiţiilor Renaşterii Druide, despre care spuneau că sunt "un druidism fals". Certurile care au izbucnit au ocupat mult spaţiu pe paginile web, dar nu au avut nici un impact asupra popularităţii grupurilor aparţinând Renaşterii Druide.