Fumam, beam cafea şi discutam despre metafizică, despre monadă, subzistenţă, ipostază şi persoană. Apoi firul poveştii ne ducea către cosmologie, apoi săream către analiza libertăţii şi a necesităţii. Ne legănam sufletele pe balansoarul nemărginitului şi depănam impresii despre teoria complexelor culturale. Nu ne plictiseam niciodată unul de celălalt şi mereu se mai ivea un subiect asupra căruia vroiam să descoperim şi părerea celuilalt; un regal al sistemelor bazate pe judecata de valoare asupra lumii, de la optimism la indeferentism, apoi plonjam în vena caldă a existenţialismului.Câteodată se întâmpla, ca după câteva secunde de tăcere să-mi spună: Anca, ne-am întâlnit atât de târziu. Nu mai am mult de trăit, din acest motiv extind fiecare secundă. Din timpul meu au rămas doar secundele... Refuzam această realitate, deoarece nu avem unde să mă ascund de dispariţia fizică iminentă, înainte ca toate cuvintele să fie rostite. Încercam atunci, ca şi acum, strania senzaţie de gol, de spaţiu gol în suflet, ce nu poate fi completat de nici o altă prezenţă, niciodată.
O astfel de realitate anulează expresia de fost prieten, ca şi pe cea de fost profesor. Pentru totdeauna Giani Halmaghi este prietenul meu.
I-am propus, la un moment dat ca toate discuţiile dintre noi să se coaguleze întrun text scris. A râs. Cine să le citească? Eu ţi le spun ţie, iar dacă tu crezi că vor fi ascultate, transformă-le la un moment dat în poveşti. Omul contemporan coboră de pe Golgota, înapoi, în peştera mistică.
Şi chiar dacă ştiu că dorul face parte din categoria sentimentelor inferioare, din genul celor care nu te lasă să accepţi prezentul pentru că o parte din sufletul tău a rămas în trecut, recunosc că îmi este dor de prietenul şi maestrul meu. Îmi este dor de bunătatea lui şi de felul natural în care trecea peste ignoranţă, fără să o judece şi peste indolenţă, fără să o condamne.
Relaţia de prietenie cu Giani mi-a confirmat faptul că dincolo de inadvertenţele evidente dintre doi oameni, există un flux magic, puternic şi indistructibil care îi adună pe toţi cei care se aseamănă, pe toţi cei care sunt pe aceeaşi lungime de undă energetică.
Sunt oamenii care apar în viaţa noastră atunci când avem mai multă nevoie de înţelegere şi de confirmare că suntem pe drumul cel bun, chiar dacă aceasta este greu. Sunt oamenii care apar din senin când rătăcim copleşiţi de gânduri şi înecaţi de lacrimi, doar pentru a ne spune că “totul va fi bine”. Sunt oamenii care, indiferent cât de departe se află, ne conferă garanţia că nu suntem singuri, în niciun plan, în nicio lume.
Vreau ca acest gând să-ţi fie colindă în Lumea de Dincolo - acolo unde eşti - din Lumea de Aici, de unde, încă, sunt!
Un comentariu:
Trimiteți un comentariu