Spre seară, cu buchete uriașe de crizanteme multicolore în brațe și o traistă plină de lumânări.
Până la cimitir mă ținea de mână, așa cum numai ea știa. Îmi spunea povești despre cei spre care ne îndreptam, îmi povestea de viață și de moarte, de luptă, de curaj, de dragoste, de familie, de îngeri și de Dumnezeu, dar după ce intram în spațiul îngrădit în care moartea își legăna copii în leagăne de pământ și beton, îmi dădea drumul de mână și mă lăsa să descopăr fără frică aleile luminate de mii de lumânări și umbrite de oamenii purtați acolo de dorul greu al îndepărtării definitive. Mergeam des la cimitir, la locul străbunicilor mei, așadar cunoșteam pe de rost crucile cu fotografiile celor ce au fost. Tuturor le știam poveștile…
Azi aș asemăna acel parcurs cu o derulare a mausului pe o pagină de facebook: chipuri încremenite, aceleași de fiecare dată, mai mult sau mai puțin cunoscute, imagini alese dintr-un album generos din care alegi o singură imagine a stării de grație, întrebări, eschive, trecere, interes, ignoranță, viață, zbatere și în cele din urmă, moarte. Un mormânt, o cruce cu numele scris cu o caligrafie specifică, vase improvizate pentru buchetele de flori artificiale, felinare meșteșugite după modele fistichii și, peste toate, aerul primei zi de noiembrie.
Aprindeam lumânările bolborosindu-mi furia și refuzul în fața inevitabilului. Nu-mi era teamă de moarte, ci de alegerile ei nebunești. Atunci, ca și acum, o vroiam tot timpul lângă mine, chiar dacă știam că într-o zi, peste ani, voi face același drum fără ea, către ea. Temerea îmi era amplificată de una din certitudinile cu care m-am născut, aceea că sunt foarte puțini cei care te vindecă de singurătate și de frică de moarte.
Ziua morților avea pentru copilul din mine o dublă semnificație, pentru că după ceremonialul de la cimitir, mă întorceam acasă, iar în fața porții (la cartierul general al copiilor de pe stradă), mă așteptau toți prietenii să ne jucăm de-a monștrii, vrăjitorii și alte personaje tragi-comice. Era o super distracție, în care fiecare își lua rolul în serios.
De multe dăți, jocul se muta în casa nelocuită a lui Bărcuțeanu, un tâmplar bătrân, care nu meșterea decât coșciuge. Era inventiv, lădițele pentru morți concepute de el erau diferite ca modele, mărimi și decorațiuni, iar pe lângă creativitate, era atât de dedicat meseriei, încât făcea sicrie de dragul sicrielor, fără comandă, ceea ce ducea la acumularea unui stoc generos de marfă, pe care o depozita cu prețiozitate în casa nelocuită, de deasupra atelierului. În aceste camere funebre ne jucam "de-a ascunselea", în care doar eu aveam curajul să mă ascund în sicriele aliniate și sprijinite în picioare.
Nu mă găsea nimeni, pentru că niciunul dintre cei prinși în joc nu trecea dincolo de ceea ce credeau a fi „în siguranță” și „în viață”.
Între timp, nu cred că m-am schimbat foarte mult. Încă mă ascund în locuri inaccesibile, la granița dintre lumi și atitudini.
Cine nu e gata?
