de Vremea și Vrerea Oracolelor

 Cap sau Pajură?

         În aceste vremuri incerte, când e greu să deosebești îngerii de demoni sau maeștri autentici de impostori, cine este suficient de capabil să îți ghideze calea în viață? Nu mă interesează aspectul uman, limitat, orgolios și gălăgios, ci zona entităților superioare cu competențe tradiționale de consilieri care cunosc cele două fațete ale monedei existențiale (cerul vs. pământ, spirit vs. trup, etc. vs. etc.), cea a îngerilor căzuți din grație.

Au fost izgoniți din Rai din diferite motive: unii, atunci când a fost creat Adam, deoarece au refuzat să colaboreze cu el și să-l accepte ca ființă superioară, alții, mai târziu, când s-au îndrăgostit de oameni. Mai sunt și îngerii care au căzut pe Pământ în timpul marii bătălii între Lucifer și ceilalți arhangheli.

         Oricare ar fi motivul căderii, aceștia observă lumea din culise, din perspectiva mecanismelor invizibile care ne guvernează viața și dețin un discurs ambivalent, apropiat de cel a unui zeu precreștin sau al folclorului mitic indo-european.

        

         Încă din zilele înțeleptului Rege Solomon, acum 3000 de ani, legendele istorisesc faptul că acesta a construit Marele Templu cu ajutorul demonilor și îngerilor căzuți, pe care îi controla, punându-i în slujba sa, cu ajutorul unui inel magic oferit lui de către Mihail, arhanghelul. Acesta avea o piară gravată cu un sigiliu extrem de puternic, cunoscut ca și Pecetea lui Solomon, în prezența căruia îngerii căzuți pe pământ, răspundeau ”solicitărilor” stăpânului său. (dezvoltând această temă, Tolkien a lăsat lumii o trilogie celebră J)

        Povestea este relatată în diferite texte în iudaism, creștinism și islam, cu includerea  cărții Testamentul Lui Solomon, o carte care se presupune că ar fi fost scrisă de Solomon însuși (textul, însă, conține de la referințe creștine la elemente de păgânismului grec, și informații astrologice, pe care Solomon nu avea cum să le cunoască în momentul în care a trăit – diferența cronologică depășind 1000 de ani…), elaborată dintr-o sursă străveche, ceea ce face ca schița acestei povești să apară și în alte lucrări antice similare.

        Se descrie existența unui tânăr, unul dintre servitorii preferați ai lui Solomon, care a primit sarcina de a construi marele templu al regelui, dar care era împiedicat de către Ornias. În fiecare dimineață acest demon îi fura jumătate din banii primiți și jumătate din mâncare, după care, din degetul mare de la mâna dreaptă îi sugea sângele, slăbindu-i progresiv forța vitală. Când Solomon a auzit despre acest lucru, s-a rugat în templu, invocație în urma căreia a fost răsplătit cu vizita Arhanghelului Mihail, care i-a dăruit inelul magic, pe care l-a folosit să-i controleze pe Ornias, Beelzebub, și pe toți ceilalți îngeri căzuți.

         Alte scrieri conțin faptul că toți îngerii erau în număr de 72, iar fiecare avea un rol în construirea templului, în funcție de talentul său. După ce lucrările s-au terminat, Solomon ar fi închis toate spiritele îngerilor într-un vas de alamă, pe care l-a aruncat într-un râu în apropierea Babilonului. Ar fi trebuit să rămână acolo până la sfârșitul timpului, dar niște babilonieni au auzit zvonuri despre acest lucru și, crezând că acel vas conține comori mari, l-au pescuit și deschis, eliberând astfel spiritele închise acolo, care au pornit în părți diferite.

         Listele variate ale numelor acestor îngeri căzuți sunt deseori în concordanță unele cu altele, dar pentru oracolul Fallen Angel creat de Nigel Suckling, instrument de divinație, pe care îl folosesc de ceva vreme, toate numele exceptând 3, au fost luate din tratatul lui Johann Weyer, De Praestigiis Daemonum (În Iluziile Demonilor).

Această carte oferă un argument puternic împotriva cărții infame Malleus Maleficarum (Ciocanul Vrăjitoarelor), manualul pe care vânătorii de vrăjitoare l-au folosit pe durata a secole întregi în toată Europa pentru a condamna, arde și tortura așa-zisele vrăjitoare.

         Weyer a fost primul care a dezaprobat ”practica sfântă”, afirmând că victimele „holocaustului” de la acea vreme sufereau de boli mintale. A întâlnit o mare opoziție a Inchiziției, iar o mare parte a lucrărilor lui au fost arse - din fericire, câteva au  „supraviețuit”. Într-o scrisoare către editorul vienez Hugo Heller în 1907, Sigmund Freud a numit opera lui Weyer „una dintre 10 cele mai importante cărți din toate timpurile” – nu în ceea ce privește literatura, dar pentru faptul că această carte a ajutat reabilitarea conștiinței colective. 

        Fiind un instrument de divinație, pe care parte din cei care citesc aceste rânduri îl vor folosi, este necesară prezentarea parcursului acestor simboluri:

           Johann Weyer (1515 - 88), a fost un doctor eminent din Olanda. A avut idei progresive pentru timpul său, cum era obișnuit la acea vreme, dar el și credea ferm în realitatea magică, a îngerilor și demonilor. Într-adevăr, dacă nu ar fi făcut așa, ar fi atras mai multă suspiciune din partea Inchiziției decât ar fi și făcut-o deja. În special, acesta a enervat acea instituție deoarece a susținut apărarea pentru o vrăjitoare într-un proces în Arhem în 1548, folosindu-și rolul de fizician al orașului. Contribuția sa asupra dezbaterii de la acea vreme și poziția sa umanistică generală este comemorată și azi de către Fundația Johannes Weyer, o organizație a drepturilor omului pentru lucrătorii în domeniul medicinei în Olanda.

            În tinerețea sa, Weyer a fost, pentru o vreme, un ucenic al marelui ocultist Heinrich Cornelius Aggripa, de unde se pare că a căpătat un mare interes despre demoni și misticism, chiar dacă scria pur despre probleme medicale.

            Materialul sursă a celebrei cărți al lui Weyer despre demonologie provine de la un volum la care el se referea ca Liber officiorum spirituum, sau Liber dictus Empto. Salomonis, de princibipus et regibus daemoniorum, prin traducere însemnând „Cartea despre locurile spiritelor, sau cartea așa-numită Empto. Salomonis privind prinții și regii demonilor.” Chiar textul în sine atrage către el surse și mai vechi.

            Cea mai importantă lucrare a lui Weyer a fost un apendice, care a apărut și circula separat, numit Pseudomnarchia Daemonum (Regatul Fals al Demonilor), o listă a îngerilor căzuți și a atributele lor, care a devenit fundația unor opere oculte clasice. Printre acestea se afla Goetia sau Cheia Inferioară a lui Solomon, cea mai celebră operă englezească care a fost tradusă de S.L. MacGregor Mathers, al Ordinului Apusului de Aur, și destul de prost editată de Aleister Crowley, în 1904.

            Titlul tratatului lui Weyer sună destul de necompromițător – Regatul Fals al Daemonilor – dar citind textul, acești „demoni” nu par a fi demoni deloc în sensul comun acceptat. De fapt, aceștia par a fi exact opusul. De exemplu, această descriere a lui Buer spune: „El învață filozofia morală și naturală, dar și logica, și virtutea cunoașterii ierburilor.”

            Acești demoni par mai mult să semene cu arhetipurile inspiraționale ai lui Jung, sau daimonii Greciei Antice; unii dintre ei sunt chiar periculoși, pe când unii par neutri sau chiar, cum luăm din descrierile lui Weyer, binevoitori. Depinde de context.
Îngerii Căzuți întruchipează impulsuri către cursurile fixe de acțiune, așadar, generatori de formule și oglinzi specifice legilor din Tarot. 

Un foarte bun prieten, răvășit de ultimele evenimente ”sociale” m-a întrebat într-o manieră gravă, cine consider că este de vină pentru felul de-al fi al oamenilor, mai exact, dacă e mâna îngerului scamator, sau al demonului răzbunător? I-am răspuns: maimuța gri. 
Sper că a înțeles, iar dacă nu, sper că cele scrise mai sus să-l lămurească privind structurile incompatibile dintre anumite planuri, în pofida tuturor, a încăpățânării tradiționale și a experimentelor academice depășite.