03 martie, 2013

Dacă mă iubește, de ce nu mă sună?


Este una din întrebările de ”top” a celor ce trec de bariera egotică a impresiei că le știu pe toate și, la început stângaci, se îndreaptă spre metode neconvenționale pentru a-și risipi deznădejdea. ”Știu că mă iubește, simt asta, dar, uite, nu m-a sunat de câteva zile…”

Un om care iubește și care din diferite motive este departe de persoana iubită, fie o bombardează cu semne și/sau alte acte de ”control”, fie nu dă nici un semn de viață. De la o anumită vârstă, ceea ce presupune acumularea unui tumul de experiență, nevoia de confirmare nu mai este atât de importantă, fapt care reduce din arsenalul gesturilor iubirii de tip adolescentin.

Vorbitul la telefon s-a transformat într-o boală, într-o maladie care răspândește iluzia și falsa impresie a ”înțelegerii/comunicării/armoniei/etc.”. Telefonic, se poate întreține o relație care are la bază conversația și schimbul de idei. O legătură, însă, are nevoie de altceva. Legătura dintre doi oameni este confirmată dincolo de cuvinte sau de zbârnâitul obositor al soneriei telefonului mobil sau fix.

Alo, ce faci?
Bine.
Ești bine?
Da. Tu?
Și eu…
Cum e acolo?
Nimic deosebit.
Ți-ai terminat lucrarea?
Mai am un pic.
Bla bla
Bla bla

După care urmează:

Când ne vedem?
Nu știu, mai vorbim…

Lipsa de interacțiune în realitatea reală conduce la false păreri și la interpretări subiective. A vorbi la telefon cu o persoană nu este similar cu a realiza ceva împreună, durabil, cuantificabil (într-o altă noimă decât cea facturii). Din tot corpul, doar urechea lipită de telefon relaționează cu interlocutorul, restul corpului vegetează și se umple de buruiana singurătății.

Telefonul, ajuns marcă de prestigiu, ca un titlu nobiliar pe vremuri, se transformă în instrument de tortură, sau după caz, de hărțuire, fără să mai punem la socoteală pierderea de timp și de alte resurse mai puțin costisitoare. Oricât de performant ar fi acest aparat, nu umple vidul din viața proprietarului său.

Când doi oameni se iubesc pur și simplu (pentru că această intervenție tratează acest tip de comunicare), depărtarea nu poate fi anulată de o discuție de complezență. Conexiunea lor este mai puternică decât toate centralele telefonice, clocitoare de rețele de socializare și toți providerii de internet, la un loc.

Am realizat câte ore am discutat pe această temă, într-un registru paradoxal și inutil, motiv pentru care declar publică scoaterea din registrul de analiză. 

Simbolul care ilustrează această stare de spirit, este 7 de Cupe, semnul iluziei profunde, aducătoare de viață fără subiect și predicat, adică fără participare și în afara câmpului de acțiune. 7 de Cupe semnifică momentul rătăcirii de sine, al dependenței profunde și al strigătului disperat menit să atragă atenția asupra unei nefericiri fără de leac.
 
De ce m-ai sunat?
Așa, să văd ce faci…
Ah! Credeam că…
Nu...
Nu, ce?
Nu e ceea ce crezi tu!
Dar ce este?
Nimic, nu-ți mai fă atâtea griji.
Nu-mi fac.
Ba da, știu asta. Simt.
Cum?
E greu de descris.
Ți-e dor de mine?
Da. Ție?
Și mie.
Bun, hai că te sun un pic mai încolo, acum am un pic de treabă.

Iar telefonul se închide și, fiecare sună mai departe, rostind aceleași cuvinte fără conținut, aruncate spre alte persoane, construind, în felul acesta, oglinzi compromise de vălul cernit al adevărului parțial și al relațiilor hibrid.

Întâlnește-te față în față cu el/ea, iar răspunsul va veni de la sine.


15 februarie, 2013

cu noaptea Sfântului Valăntain în cap


De Sfântul Valentin am primit câteva colete cu cărți de la un partener de proiect care, în mod normal și conform înțelegerii ar fi trebuit să-mi livreze cel puțin douăzeci de geamantane vechi cu care să decorez un spațiu, ce-i drept, destinat lecturii. Am primit un singur geamantan (pentru proiect) și opt cutii sigilate (pentru mine), ticsite cu cărți, cărora nimeni nu le găsea locul. Și, cum majoritatea mă asociază cu cărțile și semnele lor, obiectele nedorite de nimeni și-au găsit destinatarul. 

În timp ce mașina se burdușea de pachetele maro, iar eu întrebam discret de geamantanele promise sau de alte cutii vintage, o angajată binevoitoare se îndrepta spre mine în pas alergător, purtând o privire fixă, un zâmbet larg, într-o mână un geamantan uriaș, iar în cealaltă două sigilii supradimensionate din ceară roșie și o inimă, destul de măricică, din pluș. Până să ajungă în spațiul optim destinat unui mesaj normal, strigă cu glasul întretăiat de efortul sprintului prin hală că doamna patroană mă salută și-mi dorește la mulți ani de sfântu valăntain.

Așadar, ce-mi puteam dori mai mult?! Câți dintre cei luați de valul valentinian au primit din purul senin un cadou de cinci sute de  kilograme?

Femeia mă privea zâmbind în continuare, chiar și după ce i-am mulțumit pentru ajutor și solie. Și dacă în prima parte a interacțiunii a vorbit din afara cercului, de data asta s-a apropiat excesiv,  șoptindu-mi că mă cunoaște și a dat să mă îmbrățișeze, așa ca de sărbătoare. Cum nu aveam starea de socializare necondiționată, m-am apărat folosind câteva cuvinte cu care am reușit să compun o frază stângace, dar cu efect : Nu cred că sfântul Valentin ar vrea să ne îmbrățișăm. Mi-a dat dreptate, neînțelegând  motivul.
Ziua a continuat presărată de personaje și situații la limita suprarealismului, dar în cele din urmă am ajuns acasă. Pachetele ocupau tot holul. Am casa plină de cărți și sufletul plin de povești. Dumnezeu este cel mai bun contabil, cum altfel?!

Pentru a-mi elibera spațiul în timp util era necesară sortarea volumelor și gruparea pentru destinatorii ideali & finali: dar din dar. Am petrecut, așadar, o seară romantică în compania unor cărți de colecție, ediții de lux, rare și foarte bine conservate, cu siguranță de la un singur donator. Am plonjat în valul de hârtie în care am făcut tumbe, mai bine de două ore. Ceea ce mi s-a părut a fi inițial o eroare, s-a transformat într-un izvor de încântare.

La un moment dat, între un două albume de artă am descoperit o cutie ambalată cu o hârtie specială, prețioasă. Adevăratul dar mă aștepta. Presimțeam că, într-un fel, îmi era pre_destinat, motiv pentru care am stat câteva minute până am mișcat din loc pachetul  cu reflexe aurii. Am zâmbit, cu gândul la Sfânt, la dragoste și la mister și, în mai puțin de-o fracțiune de secundă, sufletul a zburat în timp, în momentul în care, la 9 ani, am descoperit în podul casei cufărul de călătorie al străbunicii, plin de semnele Americii secolului trecut. Teamă și plăcere și comprimarea timpului ieșit din rutină.

Degetele deschideau singure comoara alcătuită dintr-o colecție de cruci colecționate din cele mai puternice locuri destinate minunilor în care dragostea divină și-a făcut simțită prezența cuantificată în parametri fizici, un pachet cu foițe de ceară cu fitile pentru lumânări de ceremonial de lumină, prinse de o carte rară cu toate reprezentările Arhanghelului Gabriel, o mandala cu doi păuni ocrotiți de o floare a soarelui, o reprezentare în ceară roșie icoană în basorelief a Maicii cu pruncul și o cutie pentru odoare cu intarsie meșteșugită.
Dar, peste toate am perceput Iubirea împresurându-mă și inspirându-mă. Lumină și recunoaștere în extensia timpului ieșit din comun.

Sunt în tren și scriu această întâmplare cu noaptea-n cap. Este aproape 4 dimineața și mă îndrept spre București. Acum câteva zile un for superior al statutului m-a invitat la o întâlnire care pune bazele unui proiect de susținere a femeilor cu copii cu probleme speciale, atât de speciale încât aceștia au început să-și facă obicei să moară înainte de vreme. 

08 februarie, 2013