În cameră pluteşte un nor transparent de fum de mosc, amestecat cu fumul ţigărilor sorbite în neştire de câţiva dintre magi. Nimeni nu vorbeşte în plus. Fumul învăluie corpul nevăzut al unui soi de linişte ce nu îşi află rostul. Cine este atent, poate surprinde materializarea acestui gol de vibraţie, într-un contur nedefinit, cenuşiu şi apos, care înghite spaţiul liber dintre cei prezenţi, zgârâindu-i şi provocându-i să iasă din propriile cochilii fer(m)ecate.
Nu s-au văzut de mult, unii cu alţii chiar de câteva vieţi, în planurile reale şi crude, cele din care fiecare păstrează, în felul său, urma colţilor ascuţiţi din iniţierile ancestrale, plătite scump, cu sacrificii greu de imaginat şi imposibil de reprodus.
Mai obişnuiţi cu liniştea ţiuitoare, decât cu vorbitul gălăgios, aşteaptă stingheri momentul în care trebuie să dea glas propriilor gânduri.
Dar, zilele ce le sunt tuturor promise în oracole numai de ei ştiute, se anunţă atotschimbătoare, în care nimic din ceea ce şi-au construit ca rutină, nu va fi decât o amintire bizară.
E primul sfat al magilor, al celor mai pricepuţi în ale lumilor invizibile. Războiul cel mare se aproprie, iar ei nici armura nu o au pregătită.
În aceste condiţii, maestrul de ceremonii alege Oglinda ca instrument de mediere a gândului real cu realitatea comună, fiind singurul obiect activat din zestrea instrumentară a bătrânilor magi. Toţi sunt trecuţi de vârstele planurilor entuziaste sau a disputelor polemice şi prea obosiţi de exaltările demonilor interiori şi exteriori. Suflete bătrâne, care nu lasă trupul fizic să îmbătrânească, arătând toţi cu mult mai tineri decât vârsta lor în ani lumeşti, ceea ce crează o neconcordanţă în plus între mesaj şi imagine.
Se extrag lamele din pachetele amestecate, aparent fără noimă şi sentinţa cade din cer, simplă şi rece, asemeni unei lame de oţel: grupul este bolnav, fără resurse şi fără de lumina necesară unui salt ”cuantic”... Vârsta intenţiilor a trecut şi ea, iar acum instanţele superioare rostesc sentinţa divină: frustare, răni nevindecate, preocupări mărunte şi istovitoare, asociate cu lipsa repetată a satisfacţiei, care le-a furat starea de graţie şi fericirea de a trăi. De a trăi în fapt, peste cuvinte şi peste privirea nesigură, uşor şaşie a ochilor lor frumoşi, dar goliţi, în parte, de neîncredere în propria şansă ca oameni. De unde să-şi ia puterea pierdută, când din toate părţile primesc lovituri cumplite? Nimeni nu îi iartă, nimeni nu îi menajează, pentru că, peste toate ei sunt reprezentanţii Forţei Vitale, pe care nu au ştiut să o gestioneze corect, de unii singuri. Cădere, umbră, furie, evaziune relaţională şi spirituală, într-un slalom covârşitor printre jaloanele existenţiale, într-un magnific recital al inutilităţii.
Acesta e punctul de plecare şi fiecare în parte cunoaşte această realitate, conştient sau nu.
Se deschide ceremonialul activării lăzii de breaslă, în care fiecare mag trebuie să pună ceea ce i-a rămas din zestrea divină primită prin naştere, intenţie care prinde într-un nou vârtej lamele secrete ale Tarotului.
Primul mag, cel care prin faptele sale de până acum a fost păgubit de propria bunătate, cel care nu a ştiut să pună semn de hotar între bunătate şi slăbiciune, dar care încă poate aduce din neant armate de fluturi şi cavaleria divină a cailor de lumină, extrage primul şi aruncă în lada de breaslă Cavalerul de Cupe. Acesta se rostogoleşte în interior, asemeni reprezentantului său, magul îmbrăcat în raze de lumină asemănătoarele cerului în vară în puterea amiezii.
Cavalerul de Cupe, solul blândului Zefir, răstoarnă pe lemnul curat al lăzii de breaslă concepţia visătoare asupra lumii. Ochiul magului, se transformă într-un glob de cristal albastru în care se succed frânturi luminoase din ceea ce l-a preocupat de-a lungul timupului, atât de mult, încât le-a devenit captiv: basmele şi miturile lumii, în cadrul misterioasei lumi onirice.
Primul mag a măiestrit superficialitatea, ceea ce i-a erodat perseverenţa şi anduranţa. Subtil, sub armura Cavalerului de Cupe a ştiut să se ascundă de ochii lumii, fentându-i pe toţi, cu graţie şi inteligenţă. Nu a fost vina lui că nu a avut pe cine trebuia lângă el, fapt care l-a determinat să-şi camufleze furia interioară sub masca unui calm „englezesc”, într-un splendid edificiu al aparenţei.
Dar, în zilele ce i-au fost promise, aceste atribute se vor metamorfoza, redându-i puterea de odinioară.
Şi a venit şi rândul lui Asterion care, mai aprig şi mai neiertător decât confratele său, a smuls din şirul arhetipal Asul de Cupe, pe care l-a aşezat, printr-o savantă jonglerie în lada breslei. Lupul tânăr din el a prins urma Sfântului Graal, invocând prin breaslă valoarea supremă şi Înaintea Împlinirii.
Şi a aşezat în zestrea breslei ceea ce îl aspiră şi îl cheamă neîncetat, uneori poruncitor, alteori provocator, Abisul, pentru a descoperi în lăcaşurile lui adânci expresia străveche a încrederii, a credinţei şi adăpostului, ca răspuns la cele trei provocări arhaice, comune tuturor magilor şi tuturor celor slujiţi de aceştia: groaza în faţa distrugerii, disperarea în faţa absurdului şi nemângâierea singurătăţii. E unul din magii ce văd dincolo de aceste portaluri Certitudinea Unicului, generată de Harul Divin, divizat în membrii breslei.
Plin de mulţumire se bucură de marea re-întâlnire, punându-şi necondiţionat excesul de energie vitală în slujba breslei.
Dar, în zilele ce i-au fost promise, aceste atribute se vor metamorfoza, redându-i şi mai multă dragoste şi creativitate, pentru că a ajuns acasă.
Ceremonia merge mai departe şi este timpul ca o femeie mag să completeze zestrea breslei, care scoate, fără să clipească, din vârtejul arhetipal Arcana Majoră a Justiţiei.
Şi, iată cum, Hora intră în tezaurul nevăzut al breslei, inundând şi fertilizând, transformând şi generând renaştere şi speranţă, reînnoirea timpului şi a energiei.
Legată cu punţi de iederă in-vizibilă de regnul vegetal ale cărui descântece, demult le ştie rostul, Magul Ra, induce vibraţia de luciditate, lămuritoare şi obiectivă. Ochiul atent, croit după izvoarele nevăzute de rouă, conferă breslei imaginea clară, descifrată în imagini şi păreri lipsite de prejudecăţi asupra problemelor ce se vor ivi în cadrul grupului. Aşadar, dincolo de sentimente şi ideal, Magul Ra anunţă participarea logică în formula relaţională şi profesională a breslei.
Imparţială, asigură adoptarea deciziilor corecte şi împlinirea menirii acestui grup de forţă şi de interes. Karmic, poartă încercarea de a nu cădea în ispita favoritismelor, un aspect cu care s-a confruntat de-a lungul timpului.
Dar, în zilele ce i-au fost promise, aceste ispite vor cădea, anulând sentimentele şi interesele personale, în favoarea interesului general.
Şi a venit şi rândul lui Khorus, care a răsturnat în lada breslei simbolul lui Nerseu, prin conturul Regelui de Cupe.
Invitaţia făcută de Khorus, este una evidentă, focusată spre aspectele vieţii interioare, pentru a cunoaşte şi dezvolta întru desăvârşire forţele subconştientului. Acesta este scopul său, unicul său scop, dedicându-se până la identificare cu propriile vise, mituri şi fantasme ale subconştientului colectiv.
Ca orice rege, este egotic, mult prea dedicat imperiului său fantastic, care distrage atenţia prin amabilitate, dar care dezamăgeşte prin sustragere de la o temă comună, pe care o găseşte fie vulgară, fie prea obositoare, fie în neconcordanţă cu statutul său de zeu al înţelepciunii.
Dar în zilele ce i-au fost promise, va alege căile mai puţin uşoare de satisfacere a nevoilor sale, pornind pe căi inedite, ocazie cu care îşi va încărca bateriile epuizate ale entuziasmului, descoperind cu alţi ochi dimensiunea materială.
Următorul mag, Gnosticus, se lasă ales de Zecele de Cupe, ascuns în şirul magic, de simbolul căsătoriei dintre Cadmos şi Armonia, celebrată pe insula misterelor. Întreaga fiinţă a lui Gnosticus, vibrează de dorinţa de ocrotire şi apropiere binefăcătoare pe care o dăruieşte necondiţionat celor ce au nevoie de ea. Şi el, asemeni lui Asterion, se simte „acasă”, dar nu ca loc, spaţiul fiind un atribut căruia nu îi apreciază încă rostul, sufletul său fiind mai degrabă în căutarea a confreriei, a sufletelor cu care să vibreze şi să comunice dincolo de cuvinte, într-un nou edificiu existenţial, necondiţionat.
După un exil greu, are capacitatea de recepta corect acele semnale binefăcătoare care alungă gândurile sumbre, distructive sau chinuitoare, aşezând în lada de breaslă ceea ce invocă să primească pentru Sine, linişte interioară şi împăcare.
Dar în zilele ce i-au fost promise, va lupta pentru ameliorarea planului material care îi condiţionează tihna emoţională, amorţită în prezent de o generozitate extravagantă, ce îi periclitează obiectivele existenţiale.
Şi iată că, ultima carte din vârtejul pus în mişcare de descântecul oglinzii, este aleasă de Mag Dalen, şi Trei-ul de Monede se rostogoleşte printre darurile minunate ale celorlalţi magi, aşezate cu grijă în lada de breaslă.
Ochiul obişnuit cu aceste simboluri, mulţumeşte printr-o clipire prelungită instanţei superioare care a supravegheat jocul magic al magilor.
Aşadar, în povestea de început a breslei s-a prins prin arcanul ales de Mag Dalen şi Heracle, cel are prin ducerea la bun sfârşit a fiecărei din cele 12 munci ce i-au fost impuse, pătrunde tot mai adânc în misterele vieţii.
Rostul ei, şoptit de zei, apropierea, primind liantul dintre personajele intrate în poveste şi lumile acestora.
Iar lada de breaslă se îmbogăţeşte, iar odată cu ea şi spiritul acestui corpus magister in divertibus artibus cu expresia îmbogăţirii spirituale, arătând celor implicaţi că sunt în măsură de a extrage chintesenţa învăţăturii din cunoştinţele acumulate pentru a porni pe un nou drum, considerat cel mai bun.
Prin atributul ultimului mag, întregul grup intră într-un level superior al jocului, unde căutarea pe mai multe planuri este înlocuită de căutarea într-o singură direcţie. Pot pătrunde în adâncul întunecat, dar plin de mistere autentice, în locul evoluţiei comode pe malul mai puţin adânc, dar sigur, al superficialităţii şi al imposturii.
Aşadar, cheia de boltă a breslei se închide cu Trei-ul de monedă, care garantează construcţie, înălţarea structurii, creştere materială, câştig comercial, onoruri, poziţie ierarhică superioară, şi multe alte atribute din aceeaşi familie.
Dar, în zilele ce i-au fost promise, va proteja acest edificiu, a cărui piatră de temelie a fost compusă din atributele comune.
Şi fiecare mag a pornit pe drumul lui, însă parte din el, aşezată în lada de breaslă a început să creeze elemente noi, puternice şi evidente, create prin procese alchimice savante şi din „fiecare” se crează un „altcineva”, un personaj magnific al Sumei comun, dar mai cu seamă un supravieţuitor într-o lume confuză şi însingurată ce refuză cu vehemenţă simplitatea, adică Adevărul.
În Adevăr, nu suntem niciodată singuri.
Iar Oglinda a şoptit: Precum în cer, aşa şi pe pământ.
E cineva din breaslă care să nu-i fi auzit şoapta? A rămas careva dintre noi, suspendat între lumi?
Şi dacă răspusul este afirmativ, asta vrea să însemne că breasla este în căutarea unei alte esenţe magice, cu adevărat compatibilă şi complementară ei.
