Mântuirea prin îmbulzeală şi legătura ei cu Ţinutul Dromilor

Chiar dacă întregul ţinut la dromilor era acoperit de întuneric, sunetele înăbuşite arătau că era o noapte fără de somn. Sub camuflajul umbrelor şi al plaselor (pe care cei care mai ştiau ştiinţa literelor puteau desluşi numele unor mall-uri demult apuse), dromii se strecurau în grupuri-grupuri, spre cea mai înaltă clădire din fostul oraş. În lumina Lunii, această construcţie stranie părea a fi o pasăre uriaşă şi grea ce şi-a tocmit cuib în plăcile de beton ale vechii civilizaţii.

Drumul nu ar fi trebuit să fie o problemă, dacă nu ar fi existat gazul toxinic eliminat în rafale zgomotoase de însuşi stăpânul dromilor, ce-şi instalase văgăuna puterii în Cotroacă.

Chiar şi aşa, dromii au inventat un fel de mască din frunze de brusture, care să-i ferească de contactul direct cu gazul portocaliu cu care stăpânul îşi marca teritoriul. Ideea cu brusturii a fost bună, dar ca întotdeauna în istoria acestui popor, a venit când totul era marcat, adică deformat până la nerecunoaştere.

Masca din brusture, era mai mai degrabă un gest simbolic, a ceea ce ar fi trebuit să facă la timp, dar nu au făcut.

Dar, iată, tot mai mulţi se îndreaptă spre clădirea în formă de pasăre, dar fiecare grup merge în legea lui. Unii se rotesc de câteva ori în jurul unui stâlp, alţii fac douăzeci de paşi înainte şi zece înapoi, alţii pleacă, pur şi simplu, în direcţia opusă, alţii în zig-zag, cert este că niciun grup de dromi nu au ales linia dreaptă, pe cel mai sigur şi mai scurt traseu. Posibil să fie cu toţii sub influenţa eclipselor, ba de Soare, ba de Lună, care nu fac altceva decât să arunce jar pe paiele emoţionale ale acestor supravieţuitori.

În cele din urmă, când lumina dădea semne de viaţă, colorând realitatea gri a dromilor, aceştia s-au văzut cu toţii adunaţi sub uriaşa cloşcă de sticlă. Razele de soare estompau efectele portocaheliului, mult mai agresiv în timpul nopţii. Chiar şi aşa, dromii nu renunţau la masca din frunză de brusture. Păcăliţi, suflau şi în puful de păpădie, din lipsă de iaurt.

Şi când ai fi spus că nu mai are ce să se întâmple, se porni din senin un vârtej grozav ce-i învârti şi rostogoli pe toţi dromii adunaţi sub cloşcă.

- Apă, strigau în cor, daţi-ne apă, să ne treacă foamea!

Şi la aşa dorinţă infimă, tot din senin, din acelaşi loc de unde a căzut şi vârtejul de aer, şi-au făcut apariţia nişte tunari, care aveau cu ei tunuri cu apă pentru poporul însetat de foame. Şi apa sfinţită potopi ţinutul dromilor, cei care se încăpăţânau să poarte, cu evlavie diluată, masca din frunză de brusture.

Aceste întâmplări dintr-un viitor posibil pot fi doar imaginate, dar pentru că ţin totuşi la statutul meu de cronicar, inserez în relatare o ilustraţie-martor în kilometrul zero al etnogenezei dromilor, surprinsă într-una din ultimele agape friguroase, undeva, prin 2011, când se propovăduia cu succes mântuirea prin îmbulzeală şi prin hidratarea cu nitraţi, sub atenta supraveghere a pompierilor.