29 martie, 2010

deSemnare

Arunc deoparte toate textele ce-mi sorb din atenţie şi părăsesc biroul în mare viteză. Mă grăbesc să ajung acasă, să mă ascund de cuvinte şi de tastele tasta-t-urii. Caut un semn bun, măcar de trecerea urgiei.
frig.

Un pas, doi, trei şi tot mai departe de buncăr. Ridic ochii şi îngerul bun îmi confirmă desenând lângă turla catedralei o cruce albă, de gheaţă din urme de avioane cu motoare.
Iarna şi-a închis socotelile cu lumea sub al cărei acoperiş m-am nimerit să fiu.


Nu am nici un dubiu, iar credinţa îmi este răsplătită în faţa altei biserici, de unde o văd ieşind, cu rozariul în mână, bolborosind rugăciuni de dezgheţ.




Înfofolita a chemat taxiul să plece departe, în neştiutul ţărilor reci, unde va migra cu întunericul ei alb, cu tot.

Acasă. Las geanta grea a celor o mie şi una de lucruri să cadă cu zgomot de pe umăr şi migrez, la rândul meu, în livadă unde semnele au întotdeauna dreptate.


semne de aur



semne de violet
mereu altele, aceleaşi semne de primăvară

17 martie, 2010

frig de daia

frrrrig, atât de frig în dimineaţa asta!...

primăvara s-a răzgândit şi nu mai vrea să vină, gata! Această hotărâre împotriva firii face ca drumul meu către oraş să fie asemeni unui derdeluş de colecţie, de colecţie iarnă-iarnă, în care se poartă frigul şi ţurţurii şi zăpada şi maşina (de) îngheţată.

16 martie, 2010

prietenul meu, aTrologul

Chiar dacă nu ştiţi, atrologii există "bine-mersi". Eu ştiu unul, îl ştiu bine. Aparent, ca toţi oamenii, se preface destul de bine, însă câteodată nu se poate abţine şi începe să mănânce oarecum anapoda: dimineaţa: trei feluri de ciorbă foarte fiebinte, la amiază: trei feluri de tocăniţă cu trei salate asortate, iar la cină, trei feluri de desert. Nu cumpără niciodată pâine pentru că îi este frică de microbii lăsaţi de şoriceii care fac tumbe prin sacii cu făină de la brutărie, aşa că îşi face singur, în colaborare cu aragazul, pâinici moţate pe care le fotografiază cu telefonul mobil.

Nu suportă focul în spaţiu deschis, aşa că de fiecare dată când vede o vâlvătaie sună la pompieri, spre exasperarea acestora şi a celor care se bucură de focul făcut, câteodată, chiar pe acoperiş!

Este foarte talentat, scrie, scrie, scrie, dar niciodată nu face corectura, tura, tura. Când întâlniţi un personaj care se apropie de această descriere (cel puţin şaptezeci şi şapte la sută), aveţi în faţa voastră un atrolog. Să-i faceţi cu mâna, se va bucura!

11 martie, 2010

ArcaNa


Ne-am trezit dintr-un somn greu în care niciunul dintre noi nu a visat. Am trăit, încercând să intrăm în rândul lumii, dar locul nostru nu era în “acea” lume, aşa că am rătăcit şi am plâns, asemeni norilor.

Am trăit însinguraţi dezamăgirea, apoi am dansat cu iluzia lăsând timpul să treacă Dincolo de noi. Dar, atunci când porţi cu tine principiul metamorphozei, neliniştea se ridică precum roua...

Confreria Arcanei se adună din nou laolaltă pentru a purta din lumea ei ce are mai de preţ: poezia şi jocul “de-a viaţa”.


Dais Este un semn bun faptul că la o singură masă stăm aşezaţi cu pace şi credinţă în suflet. Asta însemnă că nu există o religie mai înaltă decât Adevărul. Aparent, suntem diferiţi: purtăm haine diferite, steaguri/semne ce se deosebesc unele de altele, dar căutarea ne adună pe toţi laolaltă, într-un bulgăr de lumină.

Ania Principe, acest bulgăr, singur l-ai clădit. Ce-am fi fost dacă, uneori peste voinţa noastră, nu ne-ai fi smuls din tâmpla lumii?

Dais Căutarea ce ţinteşte spre un lucru deja găsit e legată de Dumnezeu. El e Căutătorul şi Stăpânitorul...

Încep repetiţiile, apoi spectacolele şi turneele în care ne vom aduce aminte că “dă mici” suntem geniali...

Fiecare în parte a călătorit fără noimă, dar acum ne întoarcem. Ne întoarcem acasă cu sufletele arse, înapoi în Arca Na, pentru a ne fi bine, adică pentru a fi din nou împreună.

Maya Am ieşit din Casa-trup să ajung în cetate, Iar din Cetate, în Arcă.
Trupul nu mi-l mai simt, nu mă mai doare nimic,
Doar că, de câteva zile, simt pe umeri povara armurii terestre a acestui oraş.

Dintr-o dată, crusta corpului meu a fost înlocuită cu esenţe minerale, alambicate, de beton armat, asfalt, cărămizi, stucaturi roase şi cioburi din ferestrele, mai mereu, închise.
E mult mai greu acum!

Cronicarul Cum le mai este, azi, oamenilor?!

Maya Cum ştii, cum spun cu toţii: „bine"!

Haronia Ce mai fac ei?!

Maya Cum ştii, cum spun toată ziua: „nimic"!

Cronicarul Au rămas acasă, în cazematele-trup blidate împotriva iubirii ca împotriva atacurilor armate – amândouă, aducătoare de totale distrugeri şi nevindecate arsuri.

Haronia Uite, ne-au lăsat singuri, să aşteptăm arca şi râd de noi, ca de nebuni... Orbii, cică oraşul ăsta nu e port, de parcă nu se vede cu ochiul liber albastrul cerului de jur-împrejur... Ce vor mai mult de-atât?!

Cronicarul Ce semne, ce minuni?

Maya Hai, Arcă, hai, fă-le dor de noi!



07 martie, 2010

Picanterii karmice

Un ritm sinuos de descântec ridică,
în cer răsturnat,
apa de plumb ce curge prin matca uitării.
Mă las condusă de el, ca de-un semn,
ca de-un leac,
pentru a-nţelege motivul pentru care răsar,
între noi,
eterne războaie.

„E drum orb!”, îmi şopteşte şalmanul,
la fel cum şi ţie odată-ţi spusese...
„Ei, şi ce?
Vreau să merg mai departe!”
şi ritmul ia foc,
transformându-se-n sălbatic galop înspre
drumuri răscoape de soare,
răscolite de vânt şi cu sare în loc de pământ,
unde-i purtai pe toţi ce-ţi jurase credinţă
sau cu forţa le-ai smuls-o...

Turme de sclavi, harem şi armate,
pe toate le-ai pus în mişcare
să ai ce să schimbi în vămile ce nu-ţi cereau aur,
ci suflete simple,
şi toate acestea pentru a ajunge
la mine.

Ştiam că ai să vii,
în tolbe de vânt primeam rugăciunile tale,
urmate de stoluri de strigăte negre ale celor purtaţi fără noimă
dintr-o parte a lumii într-alta,
dintr-un loc ce-l credeau ţara lor,
către neant.
Ca şi-acum, şi atunci erai crud şi de nestăpânit,
cu ei şi cu tine, până când...
„E-un drum surd, murmura într-una şalmanul,
Încotro ne îndrepţi?”
„Către ea!” i-ai răspuns,
adulmecând ca un lup rafala de vânt
ce purta în pustiu pentru tine
aroma de dor şi de dafin
izvorâtă din mine.

„Şi chiar dacă
nici un suflet de om n-a mai trecut pe aici,
în ţara lui Dincolo-de-toate e ea,
o presimt!”
Şi mergeai tăcut mai departe
biciuind, în gând,
pasul greu al armatelor toate.

Şi-ai ajuns
şi
mi-ai pus la picioare lumile tale pierdute,
nopţile slute fără atingere
şi sufletul gol, însetat de iubire.

Şi, aşa cum îţi spun,
ritmul acesta mi-aduce aminte de tine,
de-atunci, când întrebat ce porţi pentru mine,
îmbătat de dorinţă-ai strigat:
„Sufletul meu pe vecie!”

La aşa răspuns hazardat,
am surâs,
nu ştiai că-n Dincolo-de-toate nu există minciună
şi nici legea care-ţi retrage
făgăduinţa nebună.

Aşteptând darul,
ronţăiam zâmbind un bob de piper,
pregătindu-mă pentru primul sărut,
Ce-l doream a fi asemeni lăncii de fier
ce loveşte odată şi crunt.
Definitiv să smulg cu dinţii
dorul din tine
gândul, şi inima şi suflul divin,
să te sorb tot
să te dau peste cap,
simplu,
aşa cum se dă peste cap
pocalul cu vin.
Ca şi-acum, şi atunci eram crudă şi de nestăpânit,
până când...

„N-am nevoie de tine!”, am strigat
dăruindu-ţi eternul sărut
Neştiind că-i pecete între carne şi gând,
Uitând porunca divină de-a rămâne departe
de trupul ce poartă un suflet cu care nu am nimic în comun.

Şi aşa am făcut,
Iar de-atunci, până acum îţi vindeci fiinţa plăpândă
robită de cuvintele ce mi-au pus la picioare
lumile tale pierdute şi sufletul gol, însetat de iubire.

Iar azi, chiar de legea-i uitată,
iar ţara mea, de Dincolo-de- toate
a rămas o poveste,
Sufletul tău încontinuu mă cheamă,
doar că el, de-atunci,
este mut de durere,
iar al meu, surd la altă părere...

Un ritm sinuos de descântec ridică,
în cer răsturnat,
apa de plumb ce curge prin matca uitării.
Mă las condusă de el, ca de-un semn,
ca de-un leac...
„Am ajuns!” îmi şopteşte şalmanul
Şi cercul se-nchide
la fel cum vechea aromă a trupului meu
se închide şi ea într-un bob de piper.

Chiar de taci, ştiu acum drumul greu, sinuos,
Ce te poartă de veacuri spre mine,
Am fost cruzi şi de nestăpânit amândoi,
până azi
Când din cer am primit pacea
Ca pecete-a iertării.

Dar,
braţele tale se-ntind şi-acum către mine,
fiind singurul semn ce
te arde
şi
te scote din moarte,
din trecut, în prezent...
Însemn dureros,
o engramă dulce-amară,
singura ce-ţi confirmă că
sufletul tău
e
etern.

*
*

http://ram75.deviantart.com/art/Blue-Window-119717157