01 noiembrie, 2010

Happy Ziua Morţilor

Spre seară, cu buchete uriașe de crizanteme multicolore în brațe și o traistă plină de lumânări.
Până la cimitir mă ținea de mână, așa cum numai ea știa. Îmi spunea povești despre cei spre care ne îndreptam, îmi povestea de viață și de moarte, de luptă, de curaj, de dragoste, de familie, de îngeri și de Dumnezeu, dar după ce intram în spațiul îngrădit în care moartea își legăna copii în leagăne de pământ și beton, îmi dădea drumul de mână și mă lăsa să descopăr fără frică aleile luminate de mii de lumânări și umbrite de oamenii purtați acolo de dorul greu al îndepărtării definitive. Mergeam des la cimitir, la locul străbunicilor mei, așadar cunoșteam pe de rost crucile cu fotografiile celor ce au fost. Tuturor le știam poveștile…
Azi aș asemăna acel parcurs cu o derulare a mausului pe o pagină de facebook: chipuri încremenite, aceleași de fiecare dată, mai mult sau mai puțin cunoscute, imagini alese dintr-un album generos din care alegi o singură imagine a stării de grație, întrebări, eschive, trecere, interes, ignoranță, viață, zbatere și în cele din urmă, moarte. Un mormânt, o cruce cu numele scris cu o caligrafie specifică, vase improvizate pentru buchetele de flori artificiale, felinare meșteșugite după modele fistichii și, peste toate, aerul primei zi de noiembrie.
Aprindeam lumânările bolborosindu-mi furia și refuzul în fața inevitabilului. Nu-mi era teamă de moarte, ci de alegerile ei nebunești. Atunci, ca și acum, o vroiam tot timpul lângă mine, chiar dacă știam că într-o zi, peste ani, voi face același drum fără ea, către ea. Temerea îmi era amplificată de una din certitudinile cu care m-am născut, aceea că sunt foarte puțini cei care te vindecă de singurătate și de frică de moarte.
Ziua morților avea pentru copilul din mine o dublă semnificație, pentru că după ceremonialul de la cimitir, mă întorceam acasă, iar în fața porții (la cartierul general al copiilor de pe stradă), mă așteptau toți prietenii să ne jucăm de-a monștrii, vrăjitorii și alte personaje tragi-comice. Era o super distracție, în care fiecare își lua rolul în serios.
De multe dăți, jocul se muta în casa nelocuită a lui Bărcuțeanu, un tâmplar bătrân, care nu meșterea decât coșciuge. Era inventiv, lădițele pentru morți concepute de el erau diferite ca modele, mărimi și decorațiuni, iar pe lângă creativitate, era atât de dedicat meseriei, încât făcea sicrie de dragul sicrielor, fără comandă, ceea ce ducea la acumularea unui stoc generos de marfă, pe care o depozita cu prețiozitate în casa nelocuită, de deasupra atelierului. În aceste camere funebre ne jucam "de-a ascunselea", în care doar eu aveam curajul să mă ascund în sicriele aliniate și sprijinite în picioare.
Nu mă găsea nimeni, pentru că niciunul dintre cei prinși în joc nu trecea dincolo de ceea ce credeau a fi „în siguranță” și „în viață”.
Între timp, nu cred că m-am schimbat foarte mult. Încă mă ascund în locuri inaccesibile, la granița dintre lumi și atitudini.
Cine nu e gata?

30 septembrie, 2010

Relatia, tema favorita a etalarilor

Tema generală a etalărilor din ultimul timp este RELAŢIA şi tot ceea ce compune acest joc ce amestecă normele vizibile cu cele invizibile. Relaţiile explodează, pentru că fiecare în parte se transformă, odată cu lumea, iar odată cu relaţiile explodează şi setările date de educaţia păguboasă în care am fost crescuţi şi care ne paralizează reacţiile de supravieţuire, condamnându-ne la compromis, singurătate în doi sau la plictiseli existenţiale. Pe acest background, mulţi descoperă singurătatea pură, adică propria condiţie şi unica materie primă din care trebuie să re-construiască edificii trainice.

Dar, lucrurile se pun în mişcare, fără să ţină cont de valorile distorsionate ale unei societăţi sociopate, care, iată, începe să arunce în afara jocului, fără milă, părţi din întregul ei, folosind metoda „terţilor” sau a „situaţiilor limită”.

Cuplul care prinde contur în aceste timpuri poartă amprenta energetică a Vărsătorului şi astfel, îmbrăţişarea nu mai are parfumul dependenţei, ci al independenţei. Cuplul, această construcţie magnifică din două entităţi distincte, are la bază dorinţa de supravieţuire, nu dorinţe abisale, condimentate cu melodrame.

Lumea se schimbă, este normal să se schimbe şi felul în care iubim, motivaţia, drepturile şi obligaţiile. Cine înţelege aceste aspecte în timp util, supravieţuieşte, iar cine rămâne în cercul închis al iubirilor romantice va sfârşi anonim, în singurătate.

Până acum, semnul mistic al Peştilor, promitea plutiri obscure pe ape tulburi, însă Vărsătorul produce vârtejul de aer care te scote din lichidul amniotic al unei relaţii false, obligându-te să renaşti, de cele mai multe ori, în chinuri.

Se conturează un nou motor relaţional, în care participarea energetică trebuie distribuită în mod egal. Aşadar, cuplurile care se compun în acest timp sunt puternice, stranii şi cu termen lung de garanţie.

Şoaptă generalissimă: în momentul în care vrei să reconstruieşti o relaţie veche, sau pe tine într-o relaţie nouă, nu porni contorul „de la zero”. Este un fals. Orice ratare relaţională te trimite la cote cu minus. „Zero”, începutul, reprezintă echilibrul fragil pe care, din nefericire, mulţi, nici pe acesta nu îl ating vreodată.

Iubeşte magic, iubeşte excentric, pentru totdeauna!


Iubirea este magică!
Iubirea e magie, divină alchimie,
Formula sacră ce proiectează forţă şi lumină în suflet exaltat
Din aşteptarea tandră de femeie şi îndrăzneala brută de bărbat.

O mie de cuvinte de aş rosti acum,
Ar fi puţin pentru-a descrie

fantasticul şi vraja cuprinsă de o fire
Când soarbe lacom din cupa interzisă...

http://tarotikon.blogspot.com/2008/09/divina-alchimie.html


foto> http://trixis.deviantart.com


03 septembrie, 2010

Mantia lui Algol

Magii apar, fie în ceasul regenator al solstiţiului, fie în momentul chinuitor al echinocţiului existenţial.
Fie că are forma unui om sau vibraţia unei idei benefice, magul reprezintă arhetipul menit să stăpânească scânteile ivite din mănunchiul conştiinţei în pragul trecerii dorinţelor prin filtrul neiertător al posibilităţilor.
Atunci-acum este bine să îţi aduci aminte de adevăr, pentru ca limba să nu-ţi fie acoperită cu smoala fierbinte a erorii induse.
Oamenii care îmi răsar în drum la răscrucea anotimpului lor, îmi cer, adesea, să îi ţin în braţe, după care pornesc mai departe, purtând pe umeri încrederea unui mâine mai blând. Dar sunt şi din cei care-mi confundă braţele cu propriul lor corp şi care, în încercarea de a mă absorbi, se fac praf şi pulbere, pentru totdeauna.
Iar el, din Înalt, râde, fie de spaima celui po-topit, fie de furia mea inutilă împotriva sentinţei de a aduna ultimul strigăt al inconştienţilor.
Dar, merg mai departe, purtând pe umeri mantia grea ce poartă în ea razele tăioase ale lui Algol, generatorul fatalităţii, magisterul magilor.


foto:
http://browse.deviantart.com/?q=magic%20robe&order=9&offset=264#/d185bs6

16 iulie, 2010

Din Sufrageria Apocalipsei

Scriu din sufragerie, unii o numesc sală de bal, alţii morgă, dar sunt doar impresii conotate emoţional. Ea este o sufragerie, un loc de întâlnire în care iei masa, discuţi, după care, te ridici şi pleci.
Biroul e ocupat, de-asta stau aici. S-au închis în el Înalţii cu cămăşile albe şi apretate pentru a analiza lista condamnaţilor la cina cea de taină. De ceva vreme, în palatul Apocalipsei s-a creat un obicei, ca la ceas de seară, a-Numiţii, de fiecare dată alţii, iau parte la o cină, numită pe afişele din oraş: Cina din sufrageria Apocalipsei.
Am fost şi ieri, dar nu mi s-a părut nimic ieşit din comun, nici oaspeţii şi nici meniul. M-am obişnuit. Şi chiar dacă oratoriul s-a întins până în miezul nopţii, niciun gest nu mi-a atras, în mod deosebit, atenţia. Atâta doar, că l-am întrebat pe cel care s-a nimerit să stea lângă mine, un tip uscat, cu valeităţi de cronicar sportiv, dacă după desertul cremos urmează programul artistic? S-a făcut că nu mă aude, lăsând cuvintele să treacă prin el fără răspuns. N-am insistat, l-am lăsat să tremure precum aspicul din farfuria ciobită.
Într-adevăr, aseară n-am avut concertul nici unui roi de muşte celebre, a fost Tombola, adică cercul mare, care odată învârtit, aruncă în iad pe unul din cei prezenţi. De ceva vreme, numărul meu este sărit, ceea ce mă face să cred că anumite numere încep să dispară, blocând bunul mers al distrugerii generale.
Îmi este frig. În sufragerie este mult mai răcoare decât în alte încăperi, unde se promovează descompunerea.
Poate te întrebi, aşa, din lipsă de alte preocupări, cine-a fost aruncat aseară în iadul monocromatic? Nu-l ştiu, însă, după „săltare”, cei de la masă comentau că individul s-a evidenţiat prin anonimat, adică se ruga în gând, iubea fictiv şi stătea invisible pe mess, adică un individ cu multă pasiune neconsumată, dar al cărui fel de-a fi nu ajuta cu absolut nimic politica Apocalipsei, unde manifestarea este obligatorie...
Nu am comentat, cu toate că ar fi fost indicat să o fac, nu-i aşa? Încă odată, am forţat şi am pariat pe numărul de aur, omis, anume pentru mine, de maestrul Fibonacci.

29 iunie, 2010

Infuzii de zi

Sunt un om matinal, fotosensibil, care la prima geană a zorilor deschide brusc ochii.
Împrejur, e linişte, iar Lumea, încă ascunsă în cămările astrale.
Atentă la fiecare gest de desfacere din somn, Runa, ghemul pufos de viaţă, se trezeşte odată cu mine, invitându-mă la răsfăţ şi vânătoare de clipe în lumină. Până ne-om sătura şi de acest joc!
Ploaia nu s-a oprit, pur şi simplu nu vrea. Fie e darnică, inundătoare, fie a declarat război fiinţelor fără de solzi.
Paşi pe trotuar.
Picături uriaşe purifică drumul, de înaintea şi după trecerea paşilor ce singuri mă poartă acolo, în zona incomodă a martorilor nemărturisitori.
Ploaia caldă se amestecă cu florile teilor uriaşi, conturând o altă dimensiune în care, se face că, înot, dezinvolt, chiar în cupa cu ceai şi ambrozie a Bunului Zeu.
Pentru că sunt un om matinal, fotosensibil, mereu la pânda frontierei dintre lumină şi întuneric, disting mai lesne graniţa dintre privilegiu şi condamnare. Aşadar, Bunule Zeu, dacă tot m-ai invitat la micul dejun, învăţă-mă cuvinte noi, prin care să pot descrie frânturi din plutirea pe-trecerii dintr-un loc într-altul, din noapte în dimineaţă, din moarte în viaţă.

28 iunie, 2010

Codul Codului

Pentru o anumită categorie de public, Codul lui Oreste: Lumea este oglinda în care te priveşti, reprezintă un sens în non-sens, regăsind în cele 316 pagini un desfăşurător complet al unor teme interesante de discuţie.

Întrebarea repetitivă, „ai citit cartea lui Oreste?” m-a determinat să o răsfoiesc, mergând pe principiul de a nu ignora invitaţiile voalate la o anumită „petrecere”, pentru care nu am găsit în timp util, scuza ideală. Astfel, în momentul în care am hotărât să cercetez subiectul, am primit volumul de la o cunoştinţă: „pe mine nu m-a convins”. Nu am dezvoltat conversaţia, nu aveam nici timp şi nici răbdarea cuvenită să-i explic că această carte nu a fost scrisă pentru a convinge pe nimeni, la nimic...

Şi am purces pe firul temei centrale, al codului, intrând în jocul de marketing lansat, cu ceva timp în urmă, de Dan Brown (cel care a cucerit piaţa editorială cu o carte catastrofală ca stil, dar magnifică prin tema abordată, dichisită cu stratul diafan al pudrei subliminale), dar nu am identificat un cod personal(izat), ci doar fragmente universal valabile, strânse, buchet, într-o compilaţie elaborată şi în mod voit alambicată. Un pic din toate, asemeni unui cuprins explicat al unui posibil tratat.

Prin text (îşi) răspunde acelor întrebări existenţiale, ce-şi au culcuşul în spaţul ezoteric, trezindu-le la viaţă în conştiinţa colectivă. S-a pariat pe falsa permisivitate a misterului, transformat, abracadabric, într-un motan răsfăţat de publicitate fiindcă ştie să facă tumbe, distrând, în disperare de cauză, audienţa.

Este alegerea domnului Oreste, de altfel un personaj interesant, dar care a căzut nepermis de mult în capcana „oglinzii” întinsă de alţii, riscând să fie înghiţit de ea. De Lume?

Studiind de ani buni ştiinţele ezoterice, am parcurs în formulă academică bibliografia obligatorie pentru a identifica întreaga plajă a domeniului şi cu cât am citit mai mult, cu atât am realizat că, ezoterismul este o disciplină în care studiul nu are aceeaşi importanţă ca în ograda ştiinţelor exoterice, deoarece, în acest perimetru, experimentul nu poate fi evaluat sau cuantificat în sistemele clasice de referinţă, obiective, ci în scală subiectivă, interioară, unică, fiecare din noi reprezentând un etalon divin al Realităţii.

În ezoterism participi, primind invitaţia (Sentinţa Divină) unui Conciliu Superior din Invizibil, care-ţi transmite informaţia într-un program personalizat. Iată unul din motivele pentru care formulele de studiu şi diseminare nu sunt privite ca necesitate în aceste coordonate.

Iniţierea autentică rămâne într-un cerc închis, nicidecum plasată în emisiuni la ore de maximă audienţă, în care Adevărul Relativ ia chipul celui care îl invocă, creându-i Iluzia unui transfer autentic.

Şi astfel, rezumatul Rezumatului are şansa să viruseze şi mai mult ne-înţelegerea oamenilor, hipnotizaţi de strălucirea derdeluşului pe care pot patina spre Mister, fără ca nimeni să-i atenţioneze de faptul că sub pojghiţa subţire se găseşte Abisul, pentru care nu au primit instrucţiunile de supravieţuire.

Domnul Oreste colaborează inedit cu apetitul publicului său pentru metafizic, superstiţie şi senzaţional, antrenându-le aceste atribute, reprezentative vremurilor în care realitatea reală nu oferă satisfacţii.

Cartea are ceva din registrul liturghiei transmise în direct, pentru acei creştini practicanţi, care din motive de „altă treabă”, sau „nu am chef”, rămân acasă, aprind televizorul ca pe lumânare, ca apoi, dărâmaţi de evlavie, se crucesc şi-ngenuchează fie lângă aragaz, fie lângă sistemul home cinema.

Reducerea ezoterismului la o supapă a fobiilor generate de incapacitatea „liderilor” de a activa în rândul maselor instrumentele cu care să cucerească vizibilul, este injustă, deci nepotrivită. Invizibilul, prin definiţie, nu are cum să aparţină Omului: Invizibilul nefiind congruent cu lluzia.

În alte cuvinte, conform instrumentarului divinatoriu, Oreste conştientizează, în bună măsură că a fost tras pe sfoară. Cartea nu reprezintă ceea ce îşi dorea cu adevărat. Acest experiment, reprezintă o etapă importantă din care trebuie să alunge cât mai curând dezamăgirea generată de propriul demers, de impulsul egotic, păstrând, din toate acestea, înţelepciunea şi formula magică a magiei. Cu greu îşi va reveni, neexitând un prilej consolator în forul interior. I s-a promis mai mult decât i s-a dat, şi a pariat pe acest proiect desluşind parţial interconexiuni superioare, care i-au permis să depăşească limitele orizontului său nemijlocit. Postura sa în acest cod este una incomodă.

Publicul spre care îşi îndreaptă atenţia nu are în acest moment suficientă energie pentru a reacţiona conform proiecţiilor editoriale. Înţelegerea şi alegerea ideilor din cod sunt asemenea imaginilor date cu încetinitorul, fiind dez-orientaţi spre temeri care nu-şi au rezolvarea în intenţia, de altfel bună, însă fără efectul scontat. Cei care reacţionează activ se împart în două categorii, cei care încă nu s-au maturizat şi cei care au îmbătrânit înainte de vreme, adică nostalgicii aflaţi nu în căutarea de soluţii salvatoare, ci de refugii iluzorii.

Volumul în sine poartă semnul sentimentelor rănite, luându-se decizii împotriva dorinţei, atât în lumea de aici, cât şi în lumea invizibilă. Proiectul nu îi face un serviciu lui Oreste, deoarece prin intelectualizare necontrolată primeşte îngheţarea unor sentimente preţioase... Întreaga poveste a fost dată peste cap de o prezenţă feminină, de tip androgin, al cărei orgoliu şi exacerbare influenţează negativ evoluţia unui spirit evoluat şi de bun simţ, îmbrăcat în haina personajului media, Oreste.

Alchimia sau Lecţia autorului din Oglinda invocată nu ţine de exerciţiul talentului de cronicar, ci de capacitatea de a echilibra realitatea reală în care se găseşte. Ca pas următor, se recomandă aplicarea teoriilor expuse, întru ochiul publicului.

gânduri şi rânduri înscrise în culisele marelui spectacol al efectelor...



09 iunie, 2010

Pantomima

Înţepenită într-o formulă existenţială, cu călcâiul în umbră şi cu vârful în lumină, am devenit, ajutată de timp şi spaţiu, o statuie vie, cu rădăcini filosofice în forma semnelor de întrebare. Singurul link obligatoriu cu lumea, respiraţia. Cât să mai stau aşa? Am obosit, un pic. Mă doare inima, şi din ea, în tot corpul, fire dureroase urzesc singure din mosorul experienţelor. Oamenii trec sau se opresc privindu-mă, îmbrăţişându-mă, scuipându-mă, îmbrâncindu-mă, sărutându-mă, închinându-mi-se, într-o participare emoţională inutilă.
Inutilă, pentru că nu au rămas şanse, premiul cel mare al reprezentaţiei pe scena relativităţii a fost acordat, înainte de întemeierea teatrului-lume. Coasa de aur a fost adjudecată! Aşadar, ce-mi rămâne de făcut?
Să rămân ancorată în nămolul fierbinte al ideilor-nuferi, sau să mă înscriu în trupa de dans a muritorilor amatori?

05 mai, 2010

din lumea bătrână cu copii bătrâni

Mi-am făcut o obişnuinţă să privesc oamenii dincolo de formă, adică dincolo de vârsta biologică. De când fac asta, îi tratez în vorbă şi gest, la justa lor valoare, fără să extind artificial sistemul de valori la care este conectat.
Lumea în care mă plimb este plină de copii bătrâni, de adulţi care se refugiază în cuburile colorate ale unei i-realităţi unde nu sunt emise judecăţi şi nici pretenţii, unde disciplina are chipul vrăjitoarei, iar zâna bună pe cel al haosului primordioal, al jocului fără scop şi fără finalitate.
Dar copiii bătrâni, fac la rândul lor copii, pentru că trupul îşi urmează legea. Exteriorul intră într-o altă contradicţie cu interiorul - alt cub, de data asta sumbru, în care se suspină, care obligă la o atitudine rigidă şi la renunţarea la sine, de fapt la jucăriile imaginare favorite.
Marele Pas, hai să-i zicem confirmarea în faţa Familiei şi a Comunităţii că ai devenit adult este căsătoria, o falsă marcă de prestigiu, susţinută mai mult de intenţia de a deveni adult, decât de maturitatea ca evidenţă. Câţi dintre noi recunosc că de cele mai multe ori căsătoria înseamnă de fapt un transfer al responsabilităţilor adulte, considerând că cel de lângă noi, dacă tot zice că ne iubeşte, trebuie neapărat să joace rolul nu al soţului/soţiei, ci al tatălui/mamei? Însă, aşa cum timpul o dovedeşte, căsătoria este un joc destinat adulţilor, nu copiilor. Copilul interior, depăşit, rănit, violat, în cele din urmă “fuge de acasă” - din casa conştienţei, din singura matrice în care are şansa să devină, să crească şi să se împlinească, sub cascada experienţelor paradoxale, generatoare de uimire şi înţelepciune.
Când cineva îmi solicită o etalare, şi când se întâmplă ca analiza să se facă “face to face”, de multe ori prezenţa persoanei îmi transmite o stare de fâstâceală şi nelinişte, de discomfort în propriul corp. Acestora le spun, dincolo de povestea întortocheată a sufletului lor, să fie mai îngăduitori cu ei, cu corpul lor, să-şi accepte maturitatea, sexualitatea, autonomia şi parcursul existenţial.
Să accepte şi să înţeleagă parteneriatul Divin ca pe o şansă a devenirii perpetue, şi nu ca pe un refugiu al stagnării, pentru că viaţa este un râu, nicidecum o baltă. Să se lase purtat de viaţă prin toate vârstele sale, să nu oprească în leagănul copilăriei.
Mi-am făcut o obişnuinţă să privesc oamenii dincolo de formele lor deformate.

20 aprilie, 2010

Pecetea lui Solomon în hermeneutica Tarotului

Pornim pe şirul acestui cifru de la Pecetea lui Solomon ce reprezintă Universul şi cele două ternare ale sale, Dumnezeu şi Natura, aşadar imaginea macrocosmosului. Acest simbol explică vorbele lui Hermes din Tabula de Smarald: „Urcă cu cea mai mare chibzuială de la pământ la cer şi apoi coboară din nou pe pământ şi strânge laolaltă puterile lucrurilor superioare şi ale celor inferioare. Astfel, dobândi-vei slava întregii lumi, iar întunericul se va îndepărta de tine.”



Pecetea lui Solomon reprezintă perfecţiunea Universului la lucrarea mistică a celor şase zile şi desemnează Lumea de sus şi cea de jos, Răsăritul şi Apusul, Sudul şi Septentrionul. Astfel, acest simbol al Lumii ilustrează cele şapte lumini în misterul celor şapte zile ale Creaţiei, deoarece centrul celor două ternare înlănţuite dă naştere septenarului pe care se înfăşoară şi se odihneşte natura – Natura aleasă de Dumnezeu pentru a sfinţi minunatul său Nume.


LUMINA Lumii iese din septenar pentru că din el se merge în denar, în cel ce reprezintă Orizontul Eternităţii, din care pleacă toată bucuria spirituală şi virtuţile lucrurilor.
Postura pe care aceste elemente o ocupă în pantaclu clarifică şi cele mai obscure aspecte. Această poziţie este relativ uşor de determinat cu ajutorul metodei opoziţiilor, constând în a aplica un element rămas nelămurit semnificaţia elementului opus acestuia. Şi iată, cum cele trei litere formează deviza lui Cagliostro.
P...

L... D...

Trecem de etapa în care este determinată sensul primei litere care înseamnă Libertate. Supoziţia este confirmată de triunghiul cu vârful în sus, reprezentat de cele trei puncte care îi urmează. În acest caz, care să fie semnificaţia literei D?


După metoda opoziţiilor, această literă, opusă primei, va avea un înţeles contrar cuvântului Libertate, ar acest sens trebuie închis în ideea de Necesitate. Dar triunghiul cu vârful în jos care îi urmează, pare să indice mai degrabă că această necesitate este pasivă în manifestările sale şi astfel, ideea de Datorie vine să ia locul literei D. Din reacţia lui L asupra lui D rezultă Puterea.


Acest exemplu simplu permite să se observe tehnica opoziţiilor care se dovedeşte foarte utilă în explicarea figurilor misterioase. Această metodă se foloseşte întotdeauna pentru a desemna opusele, fie prin culori diferite (cum sunt cele două coloane Jakin şi Bohaz ale francmasonilor, una roşie, cealaltă albastră), fie prin forme diferite precum capul şi coada şarpelui, imagini ale activului şi pasivului (sau simboluri ale generării plasate pe coloanele masonice), fie prin direcţii diferite, ca în Pecetea lui Solomon cu cele două triunghiuri cu vârfurile opuse (sau în cruce, reprezentând opoziţia liniilor).

Culori, forme şi direcţii opuse, iată cele trei modalităţi de a indica contrariile în pantacle. Aplicarea acestui sistem se regăseşte în diferitele maniere de reprezentare a tetradei, adică a imaginii absolului.


Tetrada este desemnată de cele patru litere ebraice:

Iod, reprezentând activul
He, ca imagine a pasivului
Vau, veriga ce le uneşte pe primele două
Cea de-a patra, He, este a doua literă repetată şi indică veşnicia lucrurilor produse de cuplu Osiris-Isis.

Dintotdeauna, iniţiatii au desemnat prin dispunerea în formă de cruce a literelor, Numele Divin.
În acest caz, direcţia indică semnificaţia elementelor, deoarece elementele active (iod şi vau) se află pe aceeaşi linie verticală, iar elementele pasive, pe aceeaşi linie orizontală.

Această tetradă este desemnată şi în simbolurile Tarotului:

SCEPTRUL/ BÂTA/ BASTONUL - reprezintă imaginea activului, iod.
CUPA – imaginea pasivului, he
SABIA/ CRUCEA – imaginea alianţei activului cu pasivul, vau
MONEDA/ DISCUL/ TALISMANUL - înfăţişează, în fapt, două cupe suprapuse şi ca urmare de două ori doi, indică repetarea lui he.


Aceste elemente sunt pictate în două feluri opuse, în roşu şi negru, pentru a arăta că tetrada se formează din opoziţia a două forţe primordiale, una activă – roşu, cealaltă pasivă – negru.
Explicaţiile despre figuri sunt esenţiale, deoarece ştiinţa antică rezidă aproape în întregime în pentacle, iar în aceste „detalii” se regăseşte inclusiv metoda de a scrie a celor trei limbi primitive: chineza, ebraica şi sanscrita. Astfel, chineza se scrie de sus în jos, adică vertical, şi de la dreapta la stânga, ebraica se scrie orizontal şi de tot de la dreapta la stânga, iar sanscrita se scrie orizontal, de la stânga la dreapta.


După opinia lui Saint-Yves d’Alveydre, direcţia de scriere ar indica originea instrucţiei popoarelor. Dacă presupunerea este adevărată, asta ar conduce la ideea că popoarele care scriu asemenea chinezilor, adică de la Cer la Pământ, au o origine care se apropie foarte mult de sursa primară, chinezii fiind singurii care mai posedă o scriere ideografică. În susţinerea acestei teze vine şi tratatul lui Moreau Danmartin, în care cercetează originile caracterelor alfabetice, şi în care demonstrează savant că semnele scrierii chineze sunt scoase din configuraţia semnelor cereşti. Popoarele care scriu precum evreii au primit învăţătura dintr-o sursă orientală, iar popoarele care scriu ca vechii indieni îşi datorează ştiinţa sanctuarelor druide Occidentale, iar de la acest element se pot ţese teorii întregi care să ateste un cuib de aur al înţelepciunii primordiale, aici, aproape de noi, pe tâmpla Kogaion-ului.



01 aprilie, 2010

Magul magului

pentru Daniel

Ştie când îmi este bine sau rău, când plonjez în oceanul inconştientului colectiv sau când sunt în retrogradaţie, în drum spre Marele Izvor al Luminii. Nu mă lasă niciodată singură, dar nici nu se apropie prea mult, ştiind limita de unde receptez disconforul altei prezenţe.
Când repari, strici. Se deformează evoluţia unui ciclu, ceea ce în anumite planuri se traduce cu agresiune. Poate din acest motiv cizmarul merge cu pantofii rupţi, croitorul cu tivul desfăcut, iar ceasornicarului i se strică ceasul.
Povestaşii se contaminează cu frica celor eliberaţi de ea. Este intrarea într-o zonă întunecată, când simt cum mă prefac într-un zid al plângerii şi nu mai am putere, nici să merg, nici să visez, nici să rostesc. Atunci, îmi este doar frig şi nu mă pot opri din plâns, aşa cum au plâns toţi cei ce stau în faţa mea, înmărmuriţi de povestea sufletului lor.
În astfel de clipe, prietenul meu rosteşte cuvintele magice prin care care mă face să deschid ochii pentru a ieşi din coşmarul care-l credeam a fi al meu, identificându-mă cu acesta până la luarea lui în proprietare. balast karmic
Magul magului îmi aduce aminte cine sunt, iar atunci când nu-l cred, îşi face timp să-mi demonstreze, chiar dacă acest lucru ar dura o eternitate. Este cel care mă pune faţă în faţă cu marile umbre, pentru a identifica marea lumină din mine, de care, aşa cum spune el, atât de mulţi aşteaptă să se prindă.
Baza oricărei iniţieri sau al unui parcurs de dezvoltare spirituală reprezintă procese dificile, mult mai dificile decât spun cei care le vând ca panaceum de trei la leu. Toate aceste lucruri, care te scot din realitate, stârnesc fiara din noi, al cărei strigăt este însăşi frica, aceeaşi care ne aduce în starea de cuminţenie a fericiţilor săraci cu duhul.
Magul magului aude când fiara strigă în mine, şi mă opreşte să fac “pasul înapoi”, şoptindu-mi că nu există decât “pasul înainte”.
De dragul lui, şi de dragul tuturor care au încredere în mine redeschid ochii şi, fără să clipesc, păşesc înainte, asemeni Nebunului care dansează în aer fără să se prăbuşească, pentru că Invizibilul, propria lui conştiinţă, este realitatea necesară dansului.

29 martie, 2010

deSemnare

Arunc deoparte toate textele ce-mi sorb din atenţie şi părăsesc biroul în mare viteză. Mă grăbesc să ajung acasă, să mă ascund de cuvinte şi de tastele tasta-t-urii. Caut un semn bun, măcar de trecerea urgiei.
frig.

Un pas, doi, trei şi tot mai departe de buncăr. Ridic ochii şi îngerul bun îmi confirmă desenând lângă turla catedralei o cruce albă, de gheaţă din urme de avioane cu motoare.
Iarna şi-a închis socotelile cu lumea sub al cărei acoperiş m-am nimerit să fiu.


Nu am nici un dubiu, iar credinţa îmi este răsplătită în faţa altei biserici, de unde o văd ieşind, cu rozariul în mână, bolborosind rugăciuni de dezgheţ.




Înfofolita a chemat taxiul să plece departe, în neştiutul ţărilor reci, unde va migra cu întunericul ei alb, cu tot.

Acasă. Las geanta grea a celor o mie şi una de lucruri să cadă cu zgomot de pe umăr şi migrez, la rândul meu, în livadă unde semnele au întotdeauna dreptate.


semne de aur



semne de violet
mereu altele, aceleaşi semne de primăvară

17 martie, 2010

frig de daia

frrrrig, atât de frig în dimineaţa asta!...

primăvara s-a răzgândit şi nu mai vrea să vină, gata! Această hotărâre împotriva firii face ca drumul meu către oraş să fie asemeni unui derdeluş de colecţie, de colecţie iarnă-iarnă, în care se poartă frigul şi ţurţurii şi zăpada şi maşina (de) îngheţată.

16 martie, 2010

prietenul meu, aTrologul

Chiar dacă nu ştiţi, atrologii există "bine-mersi". Eu ştiu unul, îl ştiu bine. Aparent, ca toţi oamenii, se preface destul de bine, însă câteodată nu se poate abţine şi începe să mănânce oarecum anapoda: dimineaţa: trei feluri de ciorbă foarte fiebinte, la amiază: trei feluri de tocăniţă cu trei salate asortate, iar la cină, trei feluri de desert. Nu cumpără niciodată pâine pentru că îi este frică de microbii lăsaţi de şoriceii care fac tumbe prin sacii cu făină de la brutărie, aşa că îşi face singur, în colaborare cu aragazul, pâinici moţate pe care le fotografiază cu telefonul mobil.

Nu suportă focul în spaţiu deschis, aşa că de fiecare dată când vede o vâlvătaie sună la pompieri, spre exasperarea acestora şi a celor care se bucură de focul făcut, câteodată, chiar pe acoperiş!

Este foarte talentat, scrie, scrie, scrie, dar niciodată nu face corectura, tura, tura. Când întâlniţi un personaj care se apropie de această descriere (cel puţin şaptezeci şi şapte la sută), aveţi în faţa voastră un atrolog. Să-i faceţi cu mâna, se va bucura!

11 martie, 2010

ArcaNa


Ne-am trezit dintr-un somn greu în care niciunul dintre noi nu a visat. Am trăit, încercând să intrăm în rândul lumii, dar locul nostru nu era în “acea” lume, aşa că am rătăcit şi am plâns, asemeni norilor.

Am trăit însinguraţi dezamăgirea, apoi am dansat cu iluzia lăsând timpul să treacă Dincolo de noi. Dar, atunci când porţi cu tine principiul metamorphozei, neliniştea se ridică precum roua...

Confreria Arcanei se adună din nou laolaltă pentru a purta din lumea ei ce are mai de preţ: poezia şi jocul “de-a viaţa”.


Dais Este un semn bun faptul că la o singură masă stăm aşezaţi cu pace şi credinţă în suflet. Asta însemnă că nu există o religie mai înaltă decât Adevărul. Aparent, suntem diferiţi: purtăm haine diferite, steaguri/semne ce se deosebesc unele de altele, dar căutarea ne adună pe toţi laolaltă, într-un bulgăr de lumină.

Ania Principe, acest bulgăr, singur l-ai clădit. Ce-am fi fost dacă, uneori peste voinţa noastră, nu ne-ai fi smuls din tâmpla lumii?

Dais Căutarea ce ţinteşte spre un lucru deja găsit e legată de Dumnezeu. El e Căutătorul şi Stăpânitorul...

Încep repetiţiile, apoi spectacolele şi turneele în care ne vom aduce aminte că “dă mici” suntem geniali...

Fiecare în parte a călătorit fără noimă, dar acum ne întoarcem. Ne întoarcem acasă cu sufletele arse, înapoi în Arca Na, pentru a ne fi bine, adică pentru a fi din nou împreună.

Maya Am ieşit din Casa-trup să ajung în cetate, Iar din Cetate, în Arcă.
Trupul nu mi-l mai simt, nu mă mai doare nimic,
Doar că, de câteva zile, simt pe umeri povara armurii terestre a acestui oraş.

Dintr-o dată, crusta corpului meu a fost înlocuită cu esenţe minerale, alambicate, de beton armat, asfalt, cărămizi, stucaturi roase şi cioburi din ferestrele, mai mereu, închise.
E mult mai greu acum!

Cronicarul Cum le mai este, azi, oamenilor?!

Maya Cum ştii, cum spun cu toţii: „bine"!

Haronia Ce mai fac ei?!

Maya Cum ştii, cum spun toată ziua: „nimic"!

Cronicarul Au rămas acasă, în cazematele-trup blidate împotriva iubirii ca împotriva atacurilor armate – amândouă, aducătoare de totale distrugeri şi nevindecate arsuri.

Haronia Uite, ne-au lăsat singuri, să aşteptăm arca şi râd de noi, ca de nebuni... Orbii, cică oraşul ăsta nu e port, de parcă nu se vede cu ochiul liber albastrul cerului de jur-împrejur... Ce vor mai mult de-atât?!

Cronicarul Ce semne, ce minuni?

Maya Hai, Arcă, hai, fă-le dor de noi!



07 martie, 2010

Picanterii karmice

Un ritm sinuos de descântec ridică,
în cer răsturnat,
apa de plumb ce curge prin matca uitării.
Mă las condusă de el, ca de-un semn,
ca de-un leac,
pentru a-nţelege motivul pentru care răsar,
între noi,
eterne războaie.

„E drum orb!”, îmi şopteşte şalmanul,
la fel cum şi ţie odată-ţi spusese...
„Ei, şi ce?
Vreau să merg mai departe!”
şi ritmul ia foc,
transformându-se-n sălbatic galop înspre
drumuri răscoape de soare,
răscolite de vânt şi cu sare în loc de pământ,
unde-i purtai pe toţi ce-ţi jurase credinţă
sau cu forţa le-ai smuls-o...

Turme de sclavi, harem şi armate,
pe toate le-ai pus în mişcare
să ai ce să schimbi în vămile ce nu-ţi cereau aur,
ci suflete simple,
şi toate acestea pentru a ajunge
la mine.

Ştiam că ai să vii,
în tolbe de vânt primeam rugăciunile tale,
urmate de stoluri de strigăte negre ale celor purtaţi fără noimă
dintr-o parte a lumii într-alta,
dintr-un loc ce-l credeau ţara lor,
către neant.
Ca şi-acum, şi atunci erai crud şi de nestăpânit,
cu ei şi cu tine, până când...
„E-un drum surd, murmura într-una şalmanul,
Încotro ne îndrepţi?”
„Către ea!” i-ai răspuns,
adulmecând ca un lup rafala de vânt
ce purta în pustiu pentru tine
aroma de dor şi de dafin
izvorâtă din mine.

„Şi chiar dacă
nici un suflet de om n-a mai trecut pe aici,
în ţara lui Dincolo-de-toate e ea,
o presimt!”
Şi mergeai tăcut mai departe
biciuind, în gând,
pasul greu al armatelor toate.

Şi-ai ajuns
şi
mi-ai pus la picioare lumile tale pierdute,
nopţile slute fără atingere
şi sufletul gol, însetat de iubire.

Şi, aşa cum îţi spun,
ritmul acesta mi-aduce aminte de tine,
de-atunci, când întrebat ce porţi pentru mine,
îmbătat de dorinţă-ai strigat:
„Sufletul meu pe vecie!”

La aşa răspuns hazardat,
am surâs,
nu ştiai că-n Dincolo-de-toate nu există minciună
şi nici legea care-ţi retrage
făgăduinţa nebună.

Aşteptând darul,
ronţăiam zâmbind un bob de piper,
pregătindu-mă pentru primul sărut,
Ce-l doream a fi asemeni lăncii de fier
ce loveşte odată şi crunt.
Definitiv să smulg cu dinţii
dorul din tine
gândul, şi inima şi suflul divin,
să te sorb tot
să te dau peste cap,
simplu,
aşa cum se dă peste cap
pocalul cu vin.
Ca şi-acum, şi atunci eram crudă şi de nestăpânit,
până când...

„N-am nevoie de tine!”, am strigat
dăruindu-ţi eternul sărut
Neştiind că-i pecete între carne şi gând,
Uitând porunca divină de-a rămâne departe
de trupul ce poartă un suflet cu care nu am nimic în comun.

Şi aşa am făcut,
Iar de-atunci, până acum îţi vindeci fiinţa plăpândă
robită de cuvintele ce mi-au pus la picioare
lumile tale pierdute şi sufletul gol, însetat de iubire.

Iar azi, chiar de legea-i uitată,
iar ţara mea, de Dincolo-de- toate
a rămas o poveste,
Sufletul tău încontinuu mă cheamă,
doar că el, de-atunci,
este mut de durere,
iar al meu, surd la altă părere...

Un ritm sinuos de descântec ridică,
în cer răsturnat,
apa de plumb ce curge prin matca uitării.
Mă las condusă de el, ca de-un semn,
ca de-un leac...
„Am ajuns!” îmi şopteşte şalmanul
Şi cercul se-nchide
la fel cum vechea aromă a trupului meu
se închide şi ea într-un bob de piper.

Chiar de taci, ştiu acum drumul greu, sinuos,
Ce te poartă de veacuri spre mine,
Am fost cruzi şi de nestăpânit amândoi,
până azi
Când din cer am primit pacea
Ca pecete-a iertării.

Dar,
braţele tale se-ntind şi-acum către mine,
fiind singurul semn ce
te arde
şi
te scote din moarte,
din trecut, în prezent...
Însemn dureros,
o engramă dulce-amară,
singura ce-ţi confirmă că
sufletul tău
e
etern.

*
*

http://ram75.deviantart.com/art/Blue-Window-119717157

28 februarie, 2010

Relaţii nepotrivite, urmările acestora şi ultima întâmplare a unui prieten

Ştiam că va muri, toate semnele prevesteau acest fapt. Ultima etalare făcută în toamnă anunţa începutul sfârşitului. Însă, oricâte semne ar fi, atunci când este vorba de un om tânăr, care pe deasupra îţi este şi prieten: este greu de acceptat fatalitatea.



Ştiam că va muri. Anul trecut, pe 1 decembrie, când ne-am întâlnit, după o tradiţie care nu are nimic programatic, dar care adună, instantaneu, grupul în zilele de sărbătoare, am văzut mantia morţii prinsă de umerii lui: semn că sufletul dezamăgit de alegerile minţii se pregătea de marele salt în ne-viaţă. În astfel de cazuri mă abţin să mă pronunţ, dar atunci m-am trezit vorbind, iar cei din jur, cum era şi normal, m-au privit uşor cruciş: pentru că este greu să accepţi informaţiile care îţi pun în pericol modul de a fi şi pachetul relaţiilor de bază.
Se spune că atunci când eşti pe drumul tău, adică pe drumul cel bun, eşti fericit, şi chiar dacă drumul este greu, găseşti energia necesară să faci faţă tuturor provocărilor. Şi, se mai spune – în continuare, că atunci când eşti nefericit, înseamnă fie că faci un mare ocol până la făgaşul destinului tău, fie te-ai rătăcit pentru totdeauna în labirintul lumii.

De mult prea multă vreme amicul meu era trist, deprimat şi teribil de imobil. Ştia că este bolnav, dar nu mai avea energia nici măcar să se îngrijoreze şi nici să-i îngrijoreze pe alţii, care ar fi avut forţa să pună pentru inima lui lucrurile în mişcare: atac de cord.

A murit în preajma zilei îndrăgostiţilor, aşadar conform tradiţiei care nu are nimic programatic, ne-am strâns toţi prietenii, de data asta pentru priveghi.
Priveghiul, evident, un spectacol, o oglindă perfectă a sufletului nebun şi frumos al lui Ingo: atitudini sublime vs. atitudini groteşti, transcendenţă vs. decadenţă, luciditate vs. „etnobotanic-itate”, decenţă vs. indecenţă, etc.

Dar ceea ce mi-a atras în mod special atenţia a fost recitalul relaţiilor nepotrivite, care s-au dovedit a fi sursa otrăvitoare, chiar şi pentru el, o forţă a naturii. Nu a reuşit să facă faţă viforului naturii umane, care l-a îngenuncheat, iar felul în care s-a raportat la lume a construit un nod gordian care din cauza morţii premature, a rămas nedesfăcut.

De ziua îndrăgostiţilor a murit omul cel mai îndrăgostit de dragoste şi de viaţă, dar care din pricina relaţiilor nepotrivite nu a reuşit să strângă în braţe nici dragostea, nici viaţa, pierzându-le pe amândouă, pentru totdeauna.

M-am gândit înainte să scriu despre astfel de lucruri, dar cred că nu deranjează pe nimeni, având în vedere că toţi vom trece prin această pe-trecere, când corpul părăsit de spirit va fi expus deopotrivă celor care s-au hrănit cu dragostea din el, precum şi celor care l-au sfârtecat folosindu-se de colţii cu pungi de venin ai reproşurilor.


Scriu aceste lucruri pentru toţi cei care se iau în serios în viaţă, pentru a muri cu folos, împăcaţi cu ei şi cu lumea.

Descriu aceste întâmplări personale pentru cei care mai cred că te poţi implica „impersonal” în viaţa altcuiva.

Scriu pentru că nefericirea ucide, fiind cea mai mare criminală în serie karmică. Scriu pentru că mi se face lehamite de cantitatea uriasa de nefericire existenta în jurul meu. Scriu pentru că m-am săturat să-i privesc pe cei apropiaţi cum aşteaptă cu detaşarea oii, ca minunile să coboare din cer.

Scriu pentru toţi cei care aşteaptă ziua de mâine pentru a rezolva noianul de păreri de rău, crezând că, dacă azi trăiesc, sunt nemuritori. Scriu despre nefericire pentru ca cel care citeşte aceste rânduri să se gândească la fericire ca la singura obligaţie în viaţă.

Am scris despre ultima întâmplare a lui Ingo, poate ultimul civilizator al barbarilor.


14 februarie, 2010

Dachia, Marea Preoteasă

Dachia, a fost şi rămâne stăpâna absolută a acestui pământ, locuit în prezent de o stranie combinaţie genetică generatoare de năpastă, poporul român.
Acest fapt nu este extras dintro legendă sau din scenariul unui film fantasy, ci din mărturiile istorice care chiar dacă nu se regăsesc în bibliografia discursului istoric de prezentare oficială a acestor locuri, ele (mai) există.

"În Dacia preistorică, Nicolae Densuşianu consemnează că întreaga catenă a Carpaţilor a fost un domeniu sacru al marilor divinităţi pelasge (pelasgii, părinţii geto-dacilor:

La toate popoarele, Pământul şi Cerul au fost cei dintâi zei cărora li s-au dedicat vârfurile cele mai semeţe unde pământul este cel mai aproape de cer, unde în jurul altarelor şi templelor se desfăşurau misterele, sfaturile obşteşti, târgurile, festivităţile şi ceremoniile religioase cele mari. Pe toate spaţiile geografice unde au vieţuit pelasgii este prezentă din vremuri ciclopice, antehomerice, columna.
De la coloana nelipsită de pe Muntele sacru până la piramidele înălţate spre văzduh, din Attica, Arcadia, Olimp, Macedonia, Micene până în Latium, Gizeh, aceasta păstrează caracterul religios al citadelelor pelasge unde stâlpul legendar al cerului are totdeauna alături un profil uman cu caracteristici întâlnite cu prioritate în munţii Carpaţi ai Daciei hiperboreene.
Hesiod aminteşte altarele sfinte ale vechilor timpuri pelasge decorate cu statui, altare, scaune de piatră, portice, înconjurate de blocuri enorme de piatră. Aceste altare situate pe vârful munţilor au fost agora preistorică primitivă şi gigantică din ţara cea sfântă a religiunii pelasge de la Oceanus Potamos la Istru - aprecia N. Densuşianu.

Pământul a fost întotdeauna vatra comună şi stabilă a universului uman. Acesta este altar şi tron zeităţilor începând cu GAEA- MAREA PREOTEASĂ, divinitate majoră ce ne-a transmis în calitate de mamă glie - mamă a naturii şi a morţii, principiul fecundităţii vieţii, ciclicităţii naturii şi regenerării acesteia. Orice templu era de fapt o locuinţă ce avea în centru vatra unde ardea focul sacru pe care se cocea pâinea obţinută din sfărâmarea boabelor, lângă care oamenii se adăposteau la căldură şi lumină, îţi confecţionau vasele, îmbrăcămintea, toate cele necesare traiului.

Altarul a fost vatra de sociabilizare umană ce a impus norme de convieţuire concentrate în religia născocită de femeile dace - cum susţinea Strabon. Cercetătoarea Maria Gimbutas demonstrează că femeile au creat o societate matriarhală ce a precedat-o pe cea patriarhală indoeuropeană specifică epocii bronzului şi fierului, o societate paşnică, creatoare de artă şi religie, întinsă în tot spaţiul europeano-mediteranean, din Nordul îngheţat şi până-n Africa, de la Atlantic în stepele Asiei.

Cultul zeiţei GAEA, deţinătoarea merelor de aur din Grădina sacră, a fost răspândit de veritabili apostoli feminini - cibyle, pitonese, preotese, pe meleaguri unde aceasta a devenit RHEA, BENDIS, IANA, LATONA, DAKIA, VESTA, ISIS, DEMETRA, ROMULA DEA.
Între ele s-a evidenţiat cibyla Eritreea. Se spune că aceasta a fost un adevărat apostol feminin care a plecat în misiunea sa de pe muntele Moma, din Apuseni. Numită şi Zaranda, cybila Eritreea a cultivat cultul Mamei Mari în marile sanctuare pelasge mediteraneene, în munţii Haemus (astăzi Balcani), în Grecia, Libia, Siria, Palestina, Egipt. Femeia străină cu cartea sub mână a devenit o importantã misionară în Imperiului Roman.

De la începuturi şi până în zilele noastre, călugăriţele şi mai ales mamele sfinte ale fiecărui cămin au umplut mereu locul marii zeiţe cu cel al VĂTRANEI, BĂTRÂNEI, BABEI.
În Ţara Soarelui - cum numea D. Bălaşa spaţiul carpato-danubiano-pontic, a Dakiei, a Soriţei, a Vestei, s-a format şi a existat cea mai veche societate matriarhală atestată documentar, cel mai vechi regat feminin condus de Marea Preoteasă - regină, reprezentanta Soarelui pe pământ, cea mai veche societate teocratică, paşnică şi creatoare, cel mai vechi corp de gardă feminin menit a apăra vetrele sacre, unic în istoria omenirii: amazoanele. De asemenea, aici s-a născut scrierea, tăbliţele de la Tărtăria fiind legate de cultul dezvoltat al divinităţii feminine, conform argumentelor Mariei Gimbutas (de altfel grafemele şi scrierea au existat numai pe teme religioase şi sunt vechi de peste 7000 de ani).

Cel mai vechi cod de legi „Belaginele” din care s-au inspirat toţi legiuitorii lumii, cât şi primele şcoli de iniţiere în misterele antichităţii - corpul vestalelor diferenţiat pe roluri pentru sanctuarele ce împânziseră lumea pelasgă, aparţin tot acestor locuri ale strămoşilor noştri. Aici a fost creat şi cel mai vechi folclor din lume atestat documentar pe la anul 1400 î.Hr., folosit pentru medicaţii de către farmacoane.
În concluzie observăm cum Kogaionul era un consiliu al zeiţelor ce slujeau Marii Preotese GAEA, iar discipolele acesteia i-au răspândit cultul în toate colţurile lumii pelasge.

Deşi Kogaionul îşi avea sălaşul la început în peşterile şi grotele vârfurilor muntoase, el nu este un munte în sens geografic, ci în sensul celei mai înalte forme de organizare a ansamblului de practici religioase ale Marii Zeiţe. El este sfatul zeiţelor slujitoare ale cultului GAEI care a fost preluat de bărbaţii iniţiaţi, conturat şi întărit de filosofia uraniană zamolxiană.

Centrele de cult religios, ca sfat al înţelepţilor, al marilor conducători ce dominau poporul într-un sistem organizatoric unitar, erau dispuse pe toată aria de cuprindere şi aveau un rol determinant în cadrul monoteismului religios dacic. Ele erau coordonate de la centru de Marele Preot, cum stă mărturie şi Sarmizegetusa.
În fiecare casă, Kogaionul a fost păstrat de femei într-un altar al credinţei orientat mereu spre Soare-răsare. Kogaionul a urcat pe munţii cei mari unde oamenii se închinau zeiţelor, unde sacerdoţii îi sfătuiau pe conducătorii poporului în momentele cruciale ale existenţei, unde se afla mai apoi Sfatul Înţelepţilor, locul iniţierii în tainele religiei şi moralei.

El a evoluat de la vatra focului sacru la altarul Marii Zeiţe unde se afla nelipsita coloană - simbol al contopirii Cerului cu Pământul.
Chiar şi termenul OM este o creaţie a teocraţiei feminine, un cod pentru Existenţă cât şi pentru opusul acesteia: MOartea."

.
.
.
sursa: via mail
imagini : http://gloriagypsy.deviantart.com

05 februarie, 2010

Despre o carte şi vise pline de litere

După spusele clarvăzătorilor care mă studiază atent, ca pe un gândăcel de pe Sirius, prin lupa-lupelor-de-aur pierdută de un vrăjitor bătrân şi dezinteresat de cele materiale, în ultima perioadă de timp am traversat o suită (mă feresc de cuvântul serie) de întâmplări complicate, menite, evident, să-mi simplifice existenţa alambicată. Aşa să fie! Nu voi face inventarul minunatelor întâmplări, ci mă voi referi la unul singur şi mai cu seamă la efectul dat de acesta.

Totul a început acum două săptămâni când subconştientul (proprietate impersonală) a accesat un folder special din Baza de Vise Universale a Lumii, ceea ce a condus, la început, la lipsa parţială de vise, asociată cu insomnii îmbufnate, ca mai apoi să-mi dau seama, adică să conştientizez activ că nu mai visez ca... altădată. Adică, zic, genul acela de vis după care le spui celor care se întâmplă să fie lângă tine când te trezeşti, că... „se făcea că: mergeam pe un drum, eram întrun loc, alergam pe o plajă, mă luptam cu o umbră etâcî, etâcî, etâcî...” adică acţiuni standard, alb-negru sau color, cu personaje în mişcare, cu sau fără sens, generatore de senzaţii şi proiecţii, întrun cuvânt VISE.

De fapt, după perioada menţionată de CO (concediu oniric), am început să visez cuvinte. Da, cuvinte, liste de nume, jurnale personale, de călătorie, scrisori de dragoste, armistiţii, romane, nuvele, poezii, istoriografie, întrun cuvânt LITERE.
Se înţelege că experimentul, luându-mă oarecum pe nepusă pernă, mi-a creat serioase probleme în decodarea informaţiilor „concentrate”, asta întro atmosferă existenţială suficient de întortocheată, după cum vă mărturiseam la început... Am concluzionat, cu girul clarvăzătorilor din umbră, că, da, îmi lipseşte capacitatea de a mă concentra şi de a citi ceea ce ochii interiori parcurg.

Chiar şi în noile condiţii date de karmă nu pot spune că nu visez, pentru că aş induce interlocutorul în eroare, dar parcă nici nu i-aş putea spune cu un ton nonşalant: „...ştii, cum să-ţi spun, dintro dată a apărut un text. La prima vedere un poem epic dar, după o analiză mai atentă, am realizat că fragmentul propus aparţine, mai degrabă, genului dramatic, în clasificare zecimală universală notat cu 82-2”. Şi chiar dacă somnul a fost odihnitor, el (interlocutorul matinal) m-ar lua în brate, m-ar pupa părinteşte pe frunte şi mi-ar propune să mai dorm un pic, meditând apoi la surmenajul intelectual ca la o maladie gravă, poate chiar mortală... Asta în prima dimineaţă, dar ce se va întâmpla în a doua, a treia, a cinci suta dimineaţă?
Aşadar, pentru a evita un astfel de scenariu post oniricopat mi-am propus o stare de veghe continuă, anulând oferta serviciului bibliografic al subconştientul, alegând să citesc conştient (sau, mă rog, aşa în felul meu) cărţi atent selecţionate.

(Şi asta am şi făcut, iar ceea ce am scris până acum are rolul unei introduceri, ceea ce vreau să spun, abia de acum începe...)

Am bântuit aşadar librăriile, după... texte, cărţi, în căutarea marelui vis aducător de odinnă. Ni-mic, adică nicio carte nu m-a strigat în adevăratul sens al cuvântului. Straniu, nu-i aşa, la ce ofertă generoasă are piaţa editorială? De fapt, plimbatul printre cărţi face parte dintrun mai vechi ritual când nu mai am alte soluţii pentru a dilua apa de plumb a dilemelor. Şi atunci, se întâmplă să sară din raft cartea, informaţia, mesajul, descântecul sau desfacerea unui gând rău care mă leagă incomod de umbra unui suflet flămând. După un pelerinaj eşuat în librăriile oraşului, am intrat în catacombele bibliotecii publice, unde am drepturi depline, datorită serviciului dedicat în slujba cuvintelor înşirate pe firul înşelător al verbului...

Faptul că din sute de mii volume, doar unul îmi poate ocroti nopţile ochilor întredeschişi (vameşi păgâni pe graniţa dintre vis şi realitate), m-am îmbrăcat în costumul înduioşător al unui explorator în carul cu fân după acul mi(ti)c, pierdut de un croitor pitic, dar şi bătrân şi dezinteresat de cele materiale.
Metoda disperată, pe care o aplic doar atunci când sunt devastată de lipsa de inspiraţie, este de a lăsa mâna să treacă peste gardul de hârtie şi carton al raftului kilometric de carte, invocând materializarea imaginii oglindite de sufletul meu în cuvintele scrise undeva - de cineva în lume, cuvinte al căror destinatar aprioric sunt, întrunul din momentele trecerii prin pădurea de litere materializate a realităţii de-formate.
Şi mâna s-a oprit.

(ţine-te bine şi mai ai un puţintică răbdare, că abia acum începe, de fapt, prezentarea cărţii)

Aşadar Roata fatidică s-a oprit la Ultima licornă, scrisă de mag-nificul Peter Beagle, apărută în 1998 la editura Univers. Deschid la întâmplare să verific senzorul eteric de la purtător: pagina 43, iar ochii alunecă pe al treilea paragraf din mijlocul paginii: „...ia-mă cu tine – să râdem, să ne purtăm noroc unul altuia, să trecem împreună prin ceea ce-i necunoscut în faţa noastră. Ia-mă cu tine!” Curat fatalitate, îmi zic! A cui a fost replica? Am căutat pe pagină, iar uimirea se umflă ca o gogoaşă dulce şi aurie. Cuvintele au fost puse pe dialogul unui magician, pe numele lui de carte Schmendrick, aflat întro conversaţie, hotărâtoare pentru mersul înainte al poveştii, cu o fiinţă magică, o prezumtivă ultimă licornă. Strâng cartea la piept şi plec mulţumind celor care cu atâta răbdare îmi veghează întâmplările.

La început am citit doar câteva pagini, după un la fel de vechi obicei, acela de a întinde resursele limitate a stării de bine, atât cât rezistenţa le permite. Şi cum „depozitele mele legale de răsfăţ” sunt suficient de îndepărtate, încât să fie nevoie de mai mult de o întindere de mână pentru a le ajunge, m-am obişnuit să las întotdeauna şi pentru „mâine” o firimitură cu care să înşel demonii adormiţi din jurul inimii oarbe şi inconştiente...

Asta până ieri noapte, când am luat cartea şi ne-am citit una pe alta pe nerăsuflate, per total o sută patruzeci de pagini (scrise destul de mărunt). Un vis real, care cred că m-a pregătit pentru noul format de programe onirice enunţat mai sus.

Nu pot şi nici nu vreau să vă povestesc povestea, ar fi nepotrivit. Este o carte care merită să fie descoperită personal, cuvânt cu cuvânt, capitol cu capitol. Tot ce pot să vă spun, că este aducătoare de dimineţi pentru sufletul care, de felul său, cochetează cu amurgul.
Dar, totuşi, pentru că ţin foarte-foarte mult la voi, călătorii mei dragi şi neînfricaţi de pe tărâmul virtual al Tarotikonului, vă propun un joc din care sper să culegeţi suficientă curiozitate încât să porniţi voi înşivă în căutarea ultimei licorne. Voi deschide „la întâmplare” cartea alegând câteva fragmente, ele însele adunând poate esenţa unei alte poveşti de care fiecare, în felul său, are nevoie:
Şi cartea se deschide la pagina 139:
„Noul poem urma să fie o sestină şi, în vreme ce urca scările spre camera sa, prinţul Lir îşi legăna capul, încântat, jonglând cu cuvintele de la coada versurilor. „Pe primul i-l las în faţa uşii”, şi gândea, „şi pe celelalte să le păstrez pentru mâine”. Sta acum la îndoială dacă să rămână la prima sa hotărâre de-a nu-şi semna operele, sau să le treacă sub pseudonime ca de pildă, „Cavalerul Umbrelor” sau le Chevalier Mal-Aimé, când la un cot al scării o întâlni pe doamna Amalthea. Ea cobora grăbită pe întuneric şi când îl văzu scoase un sunet ciudat, ca un suspin, şi se opri locului cu trei trepte mai sus de el.
Purta o rochie pe care unul din oamenii regelui o furase pentru ea din Hagsgate. Îşi lăsase părul pe spate, era cu picioarele goale şi, văzând-o acolo pe scară, prinţul Lir simţi o durere atât de sfâşietoare, lingându-i oasele ca o limbă de foc, încât lăsă deodată să-i cadă poemele şi speranţele şi se întoarse s-o rupă la fugă. Însă cum în adâncul inimii sale era un erou, se întoarse iarăşi cu faţa spre ea, spunând cu un glas calm şi curtenitor:
- Îţi urez seară bună, doamna mea!...”

A doua oară cartea se deschide la pagina 141:
„Spaima i se întoarse în ochi asemeni unei pietre uriaşe prăvălindu-se întro apă stătătoare; totul se întunecă şi se învîrteji, şi umbre iuţi se năpusteau din toate părţile. Spuse:
- Fug dintrun loc bun, unde eram la adăpost, şi noaptea arde jur împrejurul meu. Dar este şi ziuă, şi umblu pe sub stejari în ploaia caldă, acră, şi sunt fluturi, şi un sunet de miere, şi drumuri bălţate, şi oraşe ca oasele de peşte, şi lucrul acela cu aripi o omoară pe bătrână. Eu alerg, alerg prin focul care mă îngheaţă, oriunde m-aş întoarce, şi picioarele mele sunt picioarele unei sălbăticiuni...”

Şi a treia dată, cartea se deschide la pagina 30:
„Licorna îl privi cu ochii ei întunecaţi, nesfârşiţi, iar el surâse nervos şi-şi privi mâinile.
- Rareori omul este luat drept ceea ce şi e în realitate, spuse. Multe sunt judecate greşit în lume. Adevărul este însă că am ştiut că eşti licornă de când te-am văzut, de la bun început, şi mai ştiu că sunt prietenul tău. Şi totuşi, mă crezi un bufon, un păcătos, sau unul care abia aşteaptă să te trădeze, şi asta ar şi trebui să fiu, dacă aşa mă vezi tu. Vraja asupra ta este doar o vrajă, şi se va risipi de îndată ce vei fi liberă, dar farmecul judecăţii greşite pe care ai făcut-o în privinţa mea va trebui să-l port pentru totdeauna în ochii tăi. Nu suntem întotdeauna ceea ce părem, şi aproape niciodată nu suntem ceea ce visăm. Şi cu toate acestea, am citit sau am auzit un cântec, cum că licornele, pe când timpul era tânăr, ştiau să facă deosebirea între falsa strălucire şi cea adevărată, între râsul buzelor şi focul inimii.”

Şi jocul, deocamdată, s-a închis, odată cu cartea...

PostScriptum: Pentru a completa şirul paradoxal al întâlnirii cu oglindă cuvântătoare a acestei cărţi, vă mai spun că traducătorul ei este Mircea Ivănescu, un personaj de poveste cu care destinul a hotărât să mă întâlnesc cu mulţi ani în urmă, şi care, atunci, mi-a dăruit un poem croit după cifrul zilei mele de naştere.

28 ianuarie, 2010

15 ianuarie, 2010

[...]itate

Punct, linie, literă, hârtie, spaţiu, idee, cifră, lumină, simplitate, natură, complementaritate, abnegaţie, curaj, luciditate şi evidenţa că realitatea depăşeşte imaginaţia.

09 ianuarie, 2010

LUNA

Ultima postare de pe blog a declaşat o serie interesantă de întrebări referitoare la Lună )O( şi la atributele sale magice. Răspund, tuturor celor ce mi-au scris, prin cuvintele lui Omraam Mikhael Aivanhov din Cartea Magiei Divine:
"Luna joacă un rol foarte important în domeniul magiei. Mai întâi, pentru că magicienii au observat diversele sale faze (creştere, descreştere, lună plină, lună neagră), pentru a se folosi de ele în operaţiile lor. Apoi, pentru că luna însăşi şi entităţile ce o populează sunt des invocate în aceste operaţii.
Luna este şi astrul magiei albe şi astrul magiei negre. Iniţiaţii au subliniat aceste două aspecte, pur şi impur, benefic şi malefic. La greci, cele două aspecte erau personificate prin zeiţa Diana (sau Artemis) numită neprihănita Diana şi prin zeiţa Hecate, divinitate a infernului.

Luna e o regiune cu două feţe şi faţa a ascunsă are proprietatea de a aduna tot răul ce se face pe pământ. Pentru că gândurile, sentimentele se deplasează: gândurile, sentimentele oamenilor inspiraţi de rău sunt atrase de această faţă ascunsă pe care Ştiinţa iniţiatică îl numeşte conul negru. Conul negru trimite acest rău pe pământ sub forma influenţelor nefaste; din această regiune atrag vrăjitorii entităţi tenebroase care tulbură şi pierd oamenii, şi extrag de asemenea elemente nocive pentru vrăjile şi conjuraţiile lor.
Cât despre cealaltă faţă expusă influenţei soarelui, e regiunea purităţii, regiunea Îngerilor care aduc viaţa pură. Luna domneşte peste ape. Dacă vreţi să vă purificaţi, să deveniţi precum apa limpede, trebuie să vă legaţi de lună, dar de regiunea superioară a lunii, pentru că luna coordonează apele cristaline la fel de bine ca apele poluate. Cum soarele are afinităţi cu focul şi aurul, luna are afinităţi cu apa şi cu argintul. Cel ce ştie să lucreze cu luna se purifică.
Puteţi face acest lucru ţinând în mână un obiect de argint, legându-vă de Arhenghelul Gabriel, care este Arhanghelul Lunii - cum Mihail este Arhanghelul Soarelui - şi pronunţând numele său. Perla, de asemenea, prin emanaţiile sale şi simbolismul său are afinităţi cu Luna.
Luna acţionează magnetic asupra mareelor, vegetaţiei, dar şi asupra ciclurilor femeii. Din acest motiv vrăjitorii folosesc în special sânge menstrual pentru practicile magice. Sângele e un fluid care poartă forţe şi energii şi în particular sângele menstrual, cu atât mai mult cu cât pierderea sa e asociată la femeie cu stări psihice determinate, care impregnează acest sânge.
Ştiinţa iniţiatică învaţă chiar că entităţile lumii astrale sunt acolo, în jurul femeii, gata a se hrăni cu emanaţiile sângelui ei. Dacă femeia nu e vigilentă, dacă ea se lasă pradă sentimentelor şi gândurilor inferioare, sau pronunţă răutăţi la adresa cuiva, aceste entităţi pun stăpânire pe emanaţiile sângelui care se evaporă şi pot face astfel rău oamenilor. De aceea Moise, de exemplu, a interzis femeilor de a intra în locurile sfinte în timpul perioadei de menstruaţie. În realitate, menstruaţia este neutră în sine, nu are nimic impur, totul depinde de femeie, de gândurile sale, de sentimentele ei, şi cum le foloseşte.

Cât despre vrăjitoare, e cunoscut că ele utilizează acest sânge în mod conştient pentru a-şi realiza proiectele; ele impregnează obiecte pentru a hrăni larvele, elementalii, cărora le cere apoi să execute ordinele lor oribile. Adesea, vrăjitoarele se expun goale pentru a capta influenţele lunii, pentru că ele cunosc puterile nudităţii.

Ştiinţa iniţiatică învaţă că corpul fizic posedă cu adevărat antene eterice, graţie cărora bărbaţii şi femeile sunt în comunicare cu forţele naturii şi prin care pot astfel emite sau capta curenţi. În general, veşmintele formează un fel de ecran între corp şi aceste energii cosmice, şi dacă magicienii se expun goi, este pentru a avea mai multe posibilităţi de a capta aceste energii, de a acţiona asupra lor şi de a le orienta în direcţia pe care o doresc. Numai că, atunci când vrem să facem rău, nu atragem în noi decât curenţi tenebroşi care circulă prin spaţiu, şi ne expunem pericolului de a fi într-o zi complet invadat şi “posedat”.
Acum, eu ştiu de asemenea că nudismul se dezvoltă din ce în ce mai mult şi, evident, aceia ce îl practică nu au în general nici o intenţie de a face magie. Totuşi, eu îi pun în gardă şi pe ei, pentru că nuditatea atrage la fel de bine forţele benefice ca şi forţele malefice, şi este riscant de a te expune gol, dacă nu eşti aşa de conştient şi stăpân pe tine pentru a te închide la tot ce este negativ şi tenebros şi a te deschide numai curenţilor luminoşi. E bine să vă expuneţi la aer, la soare, ca să vi se deschidă porii fizici; dar trebuie să învăţaţi să vă deschideţi şi porii spirituali şi nu oricum, ci cu mult discernământ.

Dar să ne ocupăm acum de o problemă de o mare importanţă în viaţa noastră cotidiană. Ciclul lunar este de aproximativ o lună: pe timpul a patrusprezece de zile luna creşte, pe timpul a patrusprezece zile ea descreşte, şi această alternanţă produce schimbări în natura şi în fiinţa umană. Putem spune, în general, că perioada creşterii lunii favorizează activitatea, şi din contră, perioada descreşterii lunii favorizează somnolenţa, toropeala, repausul. Cel ce nu cunoaşte existenţa acestor ritmuri naturale se poate îngrijora de schimbările pe care le simte că se produc în el în momentul când luna descreşte. Nu are rost să se sperie, trebuie numai să se supravegheze pentru ca să nu-şi epuizeze rezervele.
Chiar dacă nu o facem cu aceeaşi eficacitate, cu aceeaşi intensitate, cu aceeaşi eficacitate ca în timpul creşterii lunii, putem să continuăm să lucrăm în timpul lunii descrescătoare. Cu toate acestea, dacă aveţi treburi importante de făcut, e preferabil să aşteptaţi luna crescătoare, mai favorabilă pentru realizare. Invers, dacă vrem să punem sfârşit unei afaceri, unei relaţii, e mai bine să aşteptăm luna descrescătoare.
Deci, vedeţi, oricare ar fi fazele lunii, e posibil să utilizaţi fiecare perioadă pentru o muncă spiritual determinată. Vreţi să vă dezvoltaţi voinţa sau sănătatea, să aveţi mai multă dragoste, înţelepciune, lumină: aşteptaţi primele zile a lunii crescătoare; şi în timpul nopţii, priviţi luna, ridicaţi mâna dreaptă şi spuneţi:

Aşa cum creşte luna şi se împlineşte
în cer, tot aşa toată fiinţa mea se
umple de sănătate, de vigoare... sau
de lumină, dragoste, pentru a deveni
un slujitor al Domnului.

Pronunţaţi formula de trei ori. Şi pe timpul lunii descrescătoare, pronunţaţi formula contrară:
Aşa cum luna descreşte,
tot aşa acest defect, acest viciu al
meu, se diminuează şi dispare,
pentru gloria lui Dumnezeu.

Şi aici pronunţaţi de trei ori formula radicând mâna. Dacă faceţi aceste exerciţii regulat, cu convingere, veţi avea rezultate.
Luna are mari puteri asupra materiei, de aceea ea joacă un mare rol pentru realizare, concretizare. Dacă vreţi să întreprindeţi o muncă, să realizaţi un proiect, sau dacă vreţi să-i puneţi capăt, veţi obţine rezultate mai bune dacă ştiţi să vă serviţi de influenţa Lunii."


http://mon-artifice.deviantart.com/gallery/
http://heroormonster.deviantart.com/art/Triple-Moon-Goddess-120312473