23 noiembrie, 2009

Les Fleurs du Mal

Părintelui Gherasim

Din mijlocul naosului, scormonesc în liniştea bisericii după un sunet de dincolo de iconostas. Încă nu a sosit. Secunda următoare se ciocneşte de coarda întinsă a liniştii, făcând timpanul să vibreaze şi să conducă unda neliniştii până în pivniţele sufletului. Din dreapta, de lângă a doua coloană, captez prezenţa şi mârâitul murdar al unui cerşetor adus de unda jelaniei diurne în faţa Altarului. Eliberat de proiecţii, oferă necondiţionat ofrandă din ce i-a rămas doar al lui, somnul împănat cu spasme.

Nu e din tagma cerşetorilor divini, el e din cei ce oferă. Se numără printre cei aleşi pentru a pune la încercare filtrul bunăvoinţei meschine a Creaţiei, doar că atunci, când oboseşte să absoarbă mila transformată în monede fără valoare, se întinde pe pardoseala rece a bisericii şi transferă lui Dumnezeu durerea ascunsă în coconul soios, delirând icnit.

Deţinem amândoi roluri ingrate, numai că el e purtat de valul incolor al inconştienţei. Ridic mâna şi iau o parte din foamea ce-i chinuie fiinţa. Ritmul respiraţiei i s-a îmblânzit, sufletul îi oftează uşurat, iar din gură i se prelinge un picur de sânge amestecat cu salivă.

În secunda următoare, un curent de aer rece se iţeşte din senin şi traversează, în spirale albăstrui, spaţiul. E semn că nu mi-a fost acceptată intenţia de a-i alina suferinţa, iar acum, gardianul lăcaşului sfânt se pregăteşte să restabilească ordinea. Îmi cercetează mintea şi spiritul, trupul şi haina, podoabele şi semnele din naştere. Deocamdată a renunţat la lovitură şi pentru asta îi mulţumesc în gând, dar ştiu că nu se va opri aici. E un spaţiu protejat în altă cheie, diferită de a mea, unde doar părintele Gherasim are îngăduinţa de a dezleaga întunericul de lumină. Nu-mi este frică, dar ştiu că ceea ce urmează îmi va consuma încă o parte importantă din înţelegerea binelui gratuit şi făcut cu orice preţ.

Şarpele de aer rece se strânge-n jurul meu, vârtej, şi-şi înfige colţii de gheaţă în călcâiul drept. Durerea se ridică până în creştet şi ţâşnete mai departe. Se întoarce şi loveşte din nou, de data asta în genunchiul stâng, urcând lent şi greu pe scara vertebrelor, după care irupe prin tâmple.
Nu-mi mai pot coordona corpul. Detest această formă de pedeapsă, dar nu vreau să stric mai mult decât am făcut şi nu reacţionez. Refuz să pun paie pe focul ce se întinde cel mai uşor şi care cuprinde lacom, ca oricare frate-foc, orice şi pe oricine-i iese în cale.


Sub cupola vechiului templu, îmbrăcat întro altă mantie zidită, rochia florilor răului cade de pe mine, lăsând-mă doar în cămaşa rece a judecăţii, din a cărei textură se desprind sloiuri întregi, plăci de gheaţă ce sfârâie, odată ajunse sub tălpile fierbinţi, aprinse de durere.

Plutesc pe ape vinovate. Până şi sfinţii pictaţi de jur împrejur se înfioară, iar ochii lor, trişti şi impersonali, se transformă în păiajeni de lumină, ce ţes spre mine în fire multicolore o pânză deasă, ce haşurează, simetric, întunericul tămâios al templului. M-au prins în ea, înainte să mă prăbuşesc. Ei ştiu!... Şi chiar dacă durerea nu mi-a părăsit trupul pe de-a-ntregul, nu îi dau voie să evadeze sub forma de lacrimi. O ţin în chingile minţii şi o somez să guste din toate plăcerile lumii. Ce pedeapsă mai mare poate primi?

Răsuflarea rece a gardianului invizibil se răsfrânge din nou peste mine. I-am luat prizonier un pui de durere, pe care-l voi transforma întrun chiot sau poate întrun zâmbet.
Păianjenii de lumină din ochii sfinţilor se retrag, unul câte unul, în pereţii vechiului templu. Lumina lor adoarme şi lasă loc răsăritului de soare. Veştmântul îmi este aşezat, cu grijă, pe umeri. Este o rochie croită în altă măsură, diferită de măsura acestui lăcaş, textura ei adunând, în cifrul unei pocuţii ancestrale, demoni vegetali, sigilii ale spiritelor elementale, esenţele fatale ale pasiunilor finale, toate menite să cauterizeze definitiv rănile deschise ale sufletului, florile răului…
Liniştea cade din nou în biserică, iar durerea se ridică şi se ascunde într-unul din faldurile largi ale cămăşii lui Iisus Pantocrator. El ştie!... inclusiv motivul acestei neobişnuite întâlniri pusă la cale de părintele Gherasim. Ce semn sau ce vedenie l-a făcut să mă cheme aici în toiul nopţii?

Au fost dezlegaţi câinii foamei ce s-au aruncat cu furie să tragă de măruntaiele bolnave ale milogului, dar în locul mârâitului murdar, disting murmurul blând al unui imn de slavă şi binecuvântare.

- Părinte, tu eşti?

O siluetă înaltă iese din umbra celei de-a doua coloane din dreapta şi se îndreaptă, plutind, spre mine. Abia când s-a oprit în faţa mea, nimbul albastru ce-l înconjura s-a spart în miliarde de particule invizibile, relevându-mi pe de-a-ntregul chipul părintelui Gherasim. Uşor mirat, uşor distrat dar, fără îndoială, el.

- Ai fost aici, ai văzut întreaga poveste? îl întreb, simţind cum corpul fizic începe să reacţioneze normal la probele metafizice la care a fost supus, tremurând, necontrolat.

- Nu s-a întâmplat nimic din ce nu ar fi trebuit să se întâmple, doar suntem în Casa lui Dumnezeu!
- Aşa este, dar am văzut..., însă, nu mai ajung să spun şi ce anume, descrierea fiindu-mi închisă de un punct roşu, închegat în colţul gurii.
- De ce m-ai chemat, aici, în toiul nopţii? îl întreb, doar pentru a închide cercul deschis al cuvintelor.

- Pentru a vedea, împreună, Răsăritul! Priveşte, guarda questa terra che gira anche per noi a dorci un po'di sole...



16 noiembrie, 2009

Cucuta prezindenţială sau Câteva cuvinte despre confruntarea politică şi alte cununii electorale

Sâmbătă după-amiază a avut loc confruntarea directă dintre Crin Antonescu şi Traian Băsescu, doi dintre principalii prezidenţiabili ai României. Întâlnirea s-a desfăşurat sub semnul lui Cinci de Spade (reprezentarea astrologică a lui Marte în Scorpion), a lui Şapte de cupe şi a Şaptelui de bâte. Aşadar formula relaţională a fost marcată de ceartă, amăgire şi atac. Chiar şi sub aceste atribute, întâlnirea şi-a împlinit rolul, descărcând din tensiunile aferente unei lupte deschise pentru putere.



Şi cum se întâmplă în astfel de cazuri, reacţiile ulterioare nu s-au lăsat aşteptate. Din comentariile istericoide ale „analiştilor” s-au desprins, în unanimitate, prestaţia bună a lui Antonescu, eschiva plictisitoare a lui Băsescu şi cadrul improvizat al dezbaterii (adică holul garnisit cu steaguri, microfoane, reflectoare, un benăr şifonat şi un mediator ambiguu, care nu ştia nici să vorbească limba română fără accent local, nici să-şi poarte costumul, ales în culoarea nepotrivită a betonului).

Dar, altfel nu era posibil. De ce? Deoarece realitatea vulgară, evidentă, reprezintă oglinda unei realităţi subtile, ce nu poate genera decât manifestarea energetică a ceea ce primeşte. Cu alte cuvinte, confruntarea reprezintă oglinda intimă a societăţii româneşti, aşa cum este ea în realitate şi de la care trebuie plecat, dacă vrem ca fiecare pas ce-l facem, să fie, cu adevărat, un pas înainte.

Din punct de vedere politic, ca popor (statutul de naţiune a fost pierdut în două etape consecutive: după al doilea război mondial şi după revoluţia din '89) suntem primitivi. Chiar dacă politicienii stau comod în scaune capitonate de pluş, cu candelabre de cristal deasupra creştetelor pomădate şi îmbrăcaţi în costume create pentru oameni curaţi de câteva generaţii, asta nu schimbă parfumul contrafăcut al dilentatismului.

Aşadar, confruntarea de sâmbătă dintre prezindenţiabili reprezintă chintesenţa corpului social românesc, cu bune şi cu rele, cu sentimente şi resentimente, cu dorinţa infantilă în bine şi cu sedări masive pentru a nu lăsa durerea profundă să ne inunde nervii şi spiritul. Da, supravieţuim, cu infuzii masive de capital străin, un sânge infectat ce ne leagă definitiv de structuri potrivnice.

Şi dăi şi luptă, şi luptă şi dăi cu un Antonescu revoltat, un Băsescu deraiat şi un Geoană absent. Lipsa de înţelegere şi cumetriile haotice au dat naştere unei familii politice dizarmonice, mereu în gardă şi pe picior de divorţ, în care iubirile pasionale sfârşesc fie sub ploaie de vitriol, fie cu un avort legislativ.

Dincolo de discursul fiecăruia, care nu a surprins cu nimic, am remarcat celălalt plan, cel care susţine discursul. Este simplu să detectezi adevărul, dacă eşti atent la oamenii care sunt în jurul celui ce-l rosteşte. Staff-urile celor doi erau şi ele de faţă, pline de aplauze şi zâmbete condescendente. Pe lângă acestea, cu rol de bomboană, erau prezente şi soţiile
prezindenţiabililor, din a căror prestanţă poţi extrage capacitatea soţului de a-şi onora... promisiunile.

De exemplu, proaspăta mireasă Antonescu nu a transmis decât prezenţă fizică, şi aceasta destul de departe de prezenţa fizică a lui Crin. Cei doi nu formează un cuplu, ci o echipă politică, pusă pe fapte mari. Postura doamnei Antonescu denotă energie masculină, competitoare şi deloc complementară; departe de Crin, departe de lumea lui interioră, departe de sufletul obligat să lupte singur, fără sorţi de izbândă. Despre perechea Antonescu nu se poate spune mai mult, pentru că nu este nimic mai mult de spus, lipsa fluxului vital fiind evidentă!
Perechea Băsescu este mult mai expresivă, chiar dacă ceea ce exprimă nu are rolul să ne liniştească. Aţi observat expresia de pe faţa doamnei Maria Băsescu? Nu vi se pare că rictusul perplexităţii domniei sale este similar cu cel al ţării pe care soţul ei o conduce? Maria este tristă, singură, înşelată şi speriată, la fel ca cealaltă parteneră de viaţă, România - o fată frumoasă şi bogată, dar cam prostuţă, cu care după o logodnă chinuită de 5 ani, în care a amăgit-o că va trăi bine, îşi încearcă din nou norocul la ea, cu tradiţionalul slogan marital, la bine şi la greu. Domn cu caracter, nu-i aşa?, care intenţionează să-i pună pirostriile pentru a spăla, de ochii lumii, urmele şi ruşinea violului politic la care a supus-o el şi gaşca lui de bişniţari.

De ce sunt aduse soţiile în faţa alegătorilor în societăţile dezvoltate?! Pentru că perechea unui conducător reprezintă garanţia succesului, a încrederii şi a bunăstării. La nivelul subtil al mentalităţii colective, un cuplu puternic are câştig de cauză în faţa tuturor. Dacă vrei să descifrezi capacitatea unui bărbat de a reuşi şi de a te sprijini, priveşte-i obiectiv partenera de viaţă, şi abia apoi lasă-ţi destinul în mâinele lui.

De ce sunt aduse soţiile în faţa alegătorilor în societăţile dezvoltate?! Pentru că armonia dintre cei doi reprezintă capacitatea şi forţa bărbatului de a trăi în Adevăr, iar adevărul este făuritorul de spor şi linişte. România în momentul de faţă se găseşte sub Cinciul de cupe, adică trăim întro ţară părăsită de protectori, orfană, la cheremul piraţilor. Apariţia acestei lame în etalare reprezintă NU-ul care trebuie acceptat, altfel riscăm înstrăinarea totală de noi înşine.

Nimic bun nu prinde viaţă în afara cercului magic al iubirii, chiar şi în domeniul arid al politicii. Dar, dincolo de iubire, cea care conferă salvarea este înţelegerea - cheia de boltă a lumii!
Nici Antonescu şi nici Băsescu nu se bucură de înţelegere în cadrul intim. Oprescu este singur şi risipit, Becali misogin arhaic, Vadim impotent, iar restul candidaţilor nu intră în calcul.

Singurul care cochetează cu înţelegerea este Geoană, cel care a prins din şoapta unui înţelept consilier, formula magică prin care să transforme această forţă primordială în combustia generatoare de victorie.

Şi pentru a folosi personaje sublime ca suport a superiorităţii înţelegerii în faţa oricărui alt atribut omenesc, îl aduc în text pe Iisus care, fără îndoială, i-a iubit pe toţi, dar singura de la care a primit înţelegere permanentă şi necondiţioantă a fost Maria Magdalena. Fără înţelegerea ei şi fără înţelegerea dintre ei, iubirea Lui ar fi fost imperfectă, iar salvarea incompletă. Acesta este Adevărul.
Tu, cititorule, trăieşti în Adevăr, sau încă te găseşti întrun spaţiu improvizat al vieţii, în directă confruntare cu El?

03 noiembrie, 2009

magul chilian

În foşnet plăpând şi parfum hipnotic, întruna din acele zile în care zeii decid să se întâmple minuni şi în lumea îndepărtată a oamenilor, în chilia tânărului Mag Chilian a intrat un arici.
Recunoscând pe marele deţinător al secretelor universale, Magul se închină celui-al-cărui rost în naşterea Lumii a intrat de-mult-de-tot în legendele murmurate în nopţile cu Lună plină, de el însuşi, puilor de om.
Uimit şi bolnav de singurătate, asemeni Dumnezeului incapabil să-şi desăvârşească Creaţia doar prin propriile forţe şi proiecţiile aurii, îl întrebă:
- Cine sunt eu, pentru a primi în chilia mea chiliană pe marele sfătuitor al Creatorului?
Dar, ca şi-Atunci, la facerea Lumii, ariciul nu a rostit nici-un cuvânt, dar, tot ca şi-Atunci, a aruncat peste chilia tânărului mag vrajă în vârtej purpuriu din raze crude-de răsărit şi vrajă în vârtej indigo din raze coapte-de-asfinţit, ce-au prefăcut, pe dată, chilia-n câmp de maci, iar pe mag, întrun cântec.
- Eşti cel care mă va-ncânta, a răspuns, mai apoi, marele sfătuitor al bunului Dumnezeu, ieşind în foşnet plăpând şi parfum hipnotic, trăgând după el trena câmpului cu maci şi chilia chiliană, acolo, acolo Sus...