30 decembrie, 2011

doi zero unu doi (2012)

Peste câteva ore cercul cu numărul 2011 se închide, pentru a lăsa ca Timpul să se reînnoiască, tainic, într-o procesiune, doar intuită de oameni…

Legile dispar, iar odată cu dispariția prejudecăților toxice, totul devine permisibil, inclusiv faptul că te poți opri, asemenea timpului. Un pas înapoi și unul înainte: tic-tac, linie și sens.

Pentru a-ți aduce aminte cine ești, cum arăți și ce vrei cu adevărat, în Adevăr privește atent, în jur-împrejur, amintindu-ți de esența rostului invocat de Vocea Interioară, asemeni Timpului.

În aceste clipe magice, nebune și vindecătoare, se revelează celor ca tine unicul drumul deschis: pasul în afara labirintului clădit de rutină.

Renunță la oamenii și la situațiile care în loc să te facă să râzi, te-au făcut să plângi.

Renunță la toate planurile care te țin închis în neșansă.

Renunță la figurile împăiate din mintea, sufletul și lumea ta, pentru a lăsa loc liber și curat personajelor vii și dinamice care să te trezească, din nou, la Viață.

Fii Timp: ieși din trecut, pentru a sărbători prezent, în prezent, viitorul!

Multi Ani Ire, 2012!


28 decembrie, 2011

Menuet & Salată

La prânz am luat masa în oraș, la un restaurant vestit în târg pentru salatele lui. După îmbuibarea tradițională de crăciun, am gândit că este timpul pentru o schimbare bruscă de meniu. Am mers împreună cu cel mai bun prieten al meu, a cărui principală calitate este aceea că poate comunica și telepatic cu mine. Liniștea dintre noi, lipsa conversațiilor inutile, prinde din când în când sclipiri geniale: restaurantul perfect, compania ideală.

Solicităm o masă în salonul de nefumători, în care descoperim că suntem singuri. Așadar, pe lângă restaurantul perfect și compania ideală am adăugat și ambianța desăvârșită pentru a petrecere după-amiaza în tihnă, departe de zgomotul hârâit al relațiilor înțepenite și grele din marile grupuri de oameni ancorați în oraș.

Dar, imaginea paradisiacă avea să fie spartă mult mai repede decât am presimțit, pentru că în timp ce ronțăiam din pesmeții cu sosuri savante, în salon își face, valvârtej, apariția un cuplu de amorezi-siamezi, adică în prima perioadă de rut. Spațiul fiind mic, a făcut imposibilă departajarea de comeseni, mai cu seamă că atunci când îmi este foame, ”radarul” devine este mult mai sensibil la detalii. Dar, când încercam să mă adaptez acestei prezențe și îmi încurajam efortul pentru atingerea stării de grație a detașării, la masa din dreapta se instalează, într-o manieră mai zgomotoasă, o familie cu doi copii: unul mare, din categoria emo și unul mic, cu manifestări hiperkinetice. Îl privesc de K. (prietenul meu pe care în această istorioară îl voi numi Kundera :), cel care cunoscându-mi starea de spirit din ultima vreme, se abține, cu eleganță, să nu reacționeze normal, adică de râdă de întreaga comedie ce prindea viață în jurul nostru; ajutat și de un alt client împiedicat, care în dorința de a prinde ultima masă liberă din separeul fără fum, se împiedică de treaptă și într-un anume fel se sprijină de umărul lui, cerându-i ulterior acestuia scuzele de rigoare, într-o engleză pocită. Doar suntem într-un restaurant select!

Și pentru că suntem într-un restaurant select, mâncarea se lăsa îndelung așteptată. În acest timp, participam prin ascultare la ce întâmplă în jurul meu. Am încercat să înfiripez o poveste cu Kundera dar, nu auzeam nimic din ce-mi spunea, chiar dacă stăteam față în față. În schimb, auzeam perfect tot ceea ce se producea pe laterale.

În urechea stângă intra o poveste tipică, în care el, plin de forță, rebeliune și dramă îi explica ei despre câte trebuie să îndure de la nevastă-sa, cu care a ajuns în punctul culminant al suportabilității. Era un Emil Cioran al căsniciilor (în cazul lui, din interes), care nu se sfia să-și exprime cu voce tare nemulțumirile, dorințele și planurile pe termen scurt și foarte scurt. După felul în care se atingeau în public era genul de cuplu disperat și condiționat de timp și spațiu. Kundera s-a retras din loja spectacolului. Fiind mai norocos de felul său, tocmai descoperise un jurnal pe care-l răsfoia cu atenție exagerată. N-am rezistat să nu mă uit către cei doi, dar de fiecare dată când mă uitam, privirea mi se intersecta cu a lui, destul de ciudat ținând cont că interlocutoarea lui era în altă direcție.

Era frumușel, ușor obosit, dar acest lucru îl făcea și mai sexy. Era în formă maximă, motiv pentru care ea își transformase mâinile în cătușe, ținându-l strâns, chiar dacă acest lucru presupunea o postură incomodă. Ea se vroia măritată, el se vroia divorțat și cât mai departe de cea care se vroia măritată cu orice preț.

Cum salata încă nu se înverzise, m-am trezit analizând specific situația, mai cu seamă din perspectiva ei, care dacă ar fi avut ochii limpezi și urechile deschise după două fraze s-ar fi ridicat și ar fi plecat, în aceeași manieră de forță cu care a venit, asta pentru că fără să vrea, el nu făcea decât să-i descrie tabloul în care peste câțiva ani (sau la cât de repede se accelerează procesele sociale, peste câteva luni) femeia non-grata ar fi fost ea, într-un același tablou, cu aceleași lamentații. Dacă l-ar fi iubit, și-ar fi dat seama, dar în ziua de azi oamenii nu mai sunt îndrăgostiți de oameni, ci de concepte.

La masa din dreaptă, altă dramă. De data asta un cuplu, care de mult timp este decuplat, dar încrâncenarea femeii a condus la venirea pe lume al celui de-al doilea copil, dar nu cu intenția ca acesta să ființeze luminos, ci de a salva o căsnicie orgolioasă, un alt concept care nu a avut niciodată coordonate ferme în realitate.
Acum, adică în prezent, dincolo de faptul că trebuie să se suporte în continuare, trebuia să îl suporte acum și pe țâncul nervos, care subconștient, dându-și seama cum stau lucrurile îi terorizează pe toți, fără mustrări de conștiință. Singura fără vină e adolescenta depresivă (o altă victimă a orgoliului mă-sii), care și-a creat de timpuriu un univers paralel în care stă la pândă după bărbați protectori, cei care, conform legendelor alimentate de telenovelele contemporane, vor salva din turnul certurilor nesfârșite și al țipetelor râzgâiate.

La masa din fața mea, neamțul împiedicat, se pare că este un client fidel al casei salatelor, deoarece a venit ultimul și este servit primul, prilej care îmi oferă un bonus spectacolului grandios din salonul de nefumători al restaurantului. La a doua înghițitură se îneacă și tușește scârbos, chinuit de un reflux gastroesofagian, declanșat info-energetic de incapacitatea de a accepta că femeia pe care o iubește a ales să-și continue viața alături de altcineva, de cel mai bun prieten al său. Acest fapt, nu ar fi atât de grav, dacă aceasta nu i-ar fi și partener în firmă, ceea ce îi complică viața iremediabil. Iar domnița care îl ține încătușat pe soțul evadat aduce foarte bine ca tip cu femeia iubită de el, iar soțul ținut prin naștere de copii țipători are ceva din partenerul său: curat fatalitate! Și, când te gândești că am venit aici să mă detașez de legăturile bolnăvicioase ale lumii!

Îl întreb pe chelner ce se aude cu salata. Nu-mi înțelege întrebarea din cauza zgomotului, dar cât de prost trebuie să fi, să nu anticipezi ce întreabă un client care a comandat în urmă cu 30 de minute, înainte de declanșarea furtunilor relaționale din spațiul prea strâmt pentru patru mese?
Kundera citește imperturbabil. Îl iubesc și la un moment dat, voi fi asemenea lui. Acum, însă, răspund la telefon și îi spun altui prieten unde suntem și ce facem. Între timp vine și salata, dar nu mai am niciun chef de ea. La câteva minute aparte și prietenul care m-a sunat și care forțează lipsa de spațiu așezându-se total incomod lângă mine. Avea nevoie de o îmbrățișare puternică, dar nu aveam suficient loc pentru a mă întoarce și a-l cuprinde în brațe.
Copilul hiperkinetic urlă, fapt care mă determină să accept invitația lui T. de a merge la el acasă să mâncăm în liniște.

Facem pachetul, achităm și plecăm. Peste 10 minute suntem într-un apartament minuscul, pe care T. îl împarte cu fosta iubită. Nu-și vorbesc, deoarece, conceptual, că sunt despărțiți, fapt care ca face în liniștea mormântală din încăperile miniaturale să percep o vibrația sumbră a clopotului generator de furie.

Mă uit la caserola cu salată, la ochii frumoși ai lui Kundera, care-mi zâmbește cu subînțeles. Lăsăm mâncarea pe masa lui T. și pornim ca și cum nici nu am ajuns.

Și, da, a mai trecut o zi, prima după sfânta sărbătoare a familiei. În piața mare a orașului ne permitem să ne bucurăm unul pe celălalt, anulând parte din haosul în care ne-am lăsat cantonați mai bine de două ore. Ne cumpărăm turtă dulce cu oglinjoare și inimioare, după care dansăm lângă fântâna arteziană un dans plăpând ca fulgii de zăpadă: menuet!

22 decembrie, 2011

Confirmare de primire

Îmi bate discret la ușă: ai primit un colet. Iau plicul cu însemnele de fan curier și încerc să trec în revistă corespondență-contracte-termene, dar nimic din toate acestea nu ies la socoteala coletului cu formă ambiguă și din care, parcă, se aude un sunet curat de clopoțel.

Deschid cu atenție plicul protector, apoi plicul de hârtie în care au călătorit spre mine un fir de busuioc, un clopoțel de soi bun și o cutiuță împletită din frunze de porumb în care trebuie să-mi pun în timp util visele pentru anul 2012, pentru ca acestea să se împlinească.


Întreaga enigmă s-a rezolvat și are un singur nume Andreea Ionescu, un om ciudat pentru restul lumii, dar care, de fiecare dată reușește să mă surprindă, confirmându-mi că zânele bune există și că acestea lucrează prin oameni, asemeni ei.


Și pentru că suntem în ajun de Crăciun și în timpul magic al moșilor buni de Iarnă se cuvine a împărți mai departe din darul primit și spun ce mi-a spus o zână bună (a marketingului :) :

Clopoțelul aduce energii bune. Pune-l la cheie.

Busuiocul ține răul departe. Păstrează-l în casă (în cazul meu, în birou)

Cutia conține ce e important pentru tine. Pune în ea viziune, vise, dorințe...


Textul de față este o confirmare de primire a gândului bun și mereu luminos de la singura persoană care a reușit să facă o artă din a-i răsfăța pe cei din jurul său.


Sărbători bune, tuturor!




18 noiembrie, 2011

Senzor

Cuierul care s-a transformat într-un fel de ea-sperietoare: haine și proteze, mărgele și curea, perucă și sutien, iar peste toate trona aparatul auditiv care comunica cu extratereștrii: iiiiiiiiiiiiii șșșștr iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii
Închid lumina, aplaudând.

17 noiembrie, 2011

Mic dejun

În dimineața asta am luat micul dejun cu destinul meu. Am stat față în față și ne-am plăcut din prima. Am fost absorbită de ochii lui, unul verde, altul albastru, iar el de-ai mei, unul verde, altul căprui. Am vorbit fără emoție, cu toate că așteptam acest moment de mai bine de 10 ani.

Am rămas înțeleși să luăm și cina împreună pentru a pune la cale un spațiu neutru pentru cei certați cu Dumnezeu. Semnele lucrează și ele, deoarece mi-a admirat coroana prinsă în rever, cea pe care fără nicio noimă aparentă am cumpărat-o săptămâna trecută de la palatul Buckingham și prețuia fiecare răsturnare de ceașcă de pe mesele din jurul nostru: semn bun!

La plecare, s-a ridicat și a început să-i îmbrățișeze și să-i pupe pe toți care-i ieșeau în cale: m-a întâlnit.

Așadar, e bine.

14 noiembrie, 2011

05 septembrie, 2011

un Tic să Tac

Îl privesc cum împachetează.
- Nu trebuie să faci nimic, fac eu totul. Din cutiile lipite cu scotch și-a compus instinctiv o redută, după care stă ascuns și învelește după un algoritm personal sticle de vin în fețe de masă și lumânări în șosete. Foarte meticulos, adună jumătate din casă și o transformă în colete către nicăieri.
- Acum râzi de mine, știu, dar mai târziu toate acestea ne vor prinde bine. Este important să facem provizii de mâncare și chibrituri. Vei vedea, draga mea!…
Nu-l deranjează că nu-i vorbesc, de fapt se bucură. Dacă aș începe să-mi rostesc gândurile, ar obosi ascultându-le, așa că mai bine își face de lucru cu mâinile, decât cu mintea. Oricum, mintea îi este setată pe sfârșitul lumii și pe tabloul în care noi doi vom repopula planeta și reinventa telefonul mobil. Tac, adică nu-l contrazic, și continui să privesc tabloul suprarealist în care m-am inserat într-un cadru din care nu mai pot ieși. În alăturarea cu el, mi-am declanșat un tic: să tac.
Conserve, haine groase, lumânări, ceramică, tacâmuri, pături, lanterne și medicamente. Sunt prea obosită pentru a mă distra de acest spectacol. Și totuși, nu mă pot abține:
- Pentru cine faci toate aceste lucruri?
- Pentru tine, dragostea mea, doar pentru tine!
- Dar, nu are nicio noimă, lumea mea nu se va sfârși.
- Deh, fanteziile tale! Cineva trebuie să se îngrijească de toate, iar eu pentru asta m-am născut. Tu și lumile tale... Nu mă deranjează, să știi. Important este că ne avem unul pe altul…
Oh, Doamne, iar începe!
- Eu, una nu am pe nimeni. Sunt singură. Cu adevărat, sunt singură. Râde, dar această reacție este dată de lipsa acută de realism și creativitate.
- Te răsfeți, asta îmi place la tine! și râde din nou, într-o altă gamă, împăturind cu prețiozitate o pelerină de ploaie și râde, imaginându-și poate ziua în care ne vom salva de potop înveliți în bucata de plastic.
- Iubito, să-ți pregătesc ceva de mâncare? Nu-mi place, nu dai deloc atenție meselor principale.
- Nu mi-e foame!
- Dar, nu trebuie să-ți fie foame. Mănânci puțin și gata. La ore fixe, bine-nțeles.
- Iar ai citit literatură în power-point?
Nu-mi răspunde. S-a adunat un pic și lasă ”de la el” câteva minute de liniște, făcându-mi încă un serviciu în această viață, împlinindu-și în mintea lui, destinul. Fără feed-back.
După care continuă artileria de argumente inutile:
- Știi, eu respect lumea ta, tu de ce nu o respecți pe a mea? Cum nu am energie să-i vorbesc, îl las să se tânguie în continuare. Nu spun că filozofii sau artiștii nu au rostul lor în economie, în societatea de consum, dar fără ingineri și contabili, lumea lor s-ar prăbuși. Noi, inginerii, putem trăi fără filozofi, dar filozofii nu pot trăi fără ingineri.
Refuz să-l mai ascult. În timp, îți compui sisteme de protecție și lași cuvintele să treacă pe lângă ureche, într-un exercițiu util și eficient. De câteva luni mă pregătesc să-l părăsesc, dar nu am timp și las, astfel, lucrurile să meargă într-o direcție impersonală. Lipsa de timp mă oprește să-mi construiesc prezența în cealaltă relație, pe care, în forul meu interior, am pariat. Lipsa de timp mă ține între doi oameni care mă iubesc și nu ajung cu adevărat niciodată acasă. Din acest motiv nu mă pot ridica și să ies pe ușă afară, deoarece, practic, eu nu sunt aici. Oriunde aș fi, nu sunt unde trebuie. Și, oricum, nu-mi pasă de nimeni și nimic.
Îl privesc și recunosc în el gesturile mamei lui. În relația cu ea nu am avut nicio ezitare și nicio dezamăgire. M-a iubit mult, atât de mult, încât uneori mă întreb dacă nu cumva toată dragostea lui pentru mine nu este doar un braț tandru al sufletului ei?! De dragul Larisei, continui discuția:
- Mi se pare aiurea ceea ce faci acum. Îți consumi toate resursele pe cai verzi pe pereți, după care arăți cu degetul spre filozofi. Ți-e frică de moarte?
- Nu, nu de moarte. Îmi este frică de dor și de ceea ce voi simți dacă voi rămâne singur și fără tine. Gândește-te că toți cunoscuții tăi dispar. Ce va fi, atunci, în sufletul tău, știind că ai avut posibilitatea să construiești un refugiu pentru ei și nu ai făcut nimic în direcția asta?
- Absurd!
- Nu e absurd. Gândește-te la dor, la sufletul tău sfâșiat. Ție nu ți-e dor de nimeni? Ascultându-l, las ruleta chipurilor să se învârtă în minte și nici o față cunoscută nu iese câștigătoare. Nimeni. Nu e nimeni în sufletul meu pe care să-l invoc la ”sfârșitul lumii”.
- Ar fi cineva, zic.
- Vezi?!
- Doar că persoana de care mi-e dor e deja moartă, iar în minte prinde contur un chip cu care semăn tot mai mult, până la identificare. Pentru astfel de cazuri, ce soluție îmi propui?
Câteva secunde nu a schițat nici un gest. Parcă e unul din coletele clădite stivă în mijlocul sufrageriei. Îi văd spatele și umerii puternici cum cad și se desprind de el. Părți importante din suflet i s-au dislocat din matca pieptului și se amestecă asemenea pieselor de puzzle. Cu gesturi automate își aprinde o țigară. Fumul se amestecă cu praful, iar dacă aș avea un aparat foto cu bliț, aș face senzație propovăduind entitățile mici și rotunde ale spiritelor prafului de peste tot.
Liniștea este spartă de sunetul discret al mobilului: salvați de sms! Oh, da, sunt aleasă de soartă să particip la o tombolă de unde pot să-mi aleg o mașină, o casă și alte obiecte care nu încap pe lista de inventar a supraviețuirii globale. Tardiv.
Fumul ajunge până la mine, inspir un pic din el și-l las mai departe să călătorească pe valuri invizibile. Nicio emoție nu-mi dă târcoale, dar simt cum mintea lui vine să mă îmbrățișeze:
- Îmi este dor de tine, dar de tine așa cum erai înainte de sfârșitul lumii mele. Trăiesc un coșmar, trezește-mă și spune-mi, ca altădată, că ”va fi bine”!
Nicio emoție nu-mi dă târcoale, însă îmi las mintea să-l îmbrățișeze și tac. Ne-am contrazis, deja.

23 august, 2011

SOLzi de vise împlinite

Povești, conferințe, sesiuni de training de dezvoltare personală și profesională, analize, studii de caz, prognoze și elaborare de strategii, toate sunt solzi de pește...
O incursiune în invizibil îți aduce în șoaptă taina: nu orice vis se împlinește, ci doar cel ce te-mplinește.




08 august, 2011

Be nat.


Sunt tot mai puține lucruri și locuri care să nu mă plictisească, sau care din pricina unui detaliu strâmb să nu-mi dărâme buna dispoziție. Am, cum s-ar spune, o permisivitate anemică generată de prostul gust afișat pe toate gardurile și de manelizarea bunelor maniere. Recunosc, nu mă pot adapta, pentru că nu îmi doresc să supraviețuiesc într-un sistem care nu are nimic în comun cu mine.

Și pentru că sunt un om bun, chiar dacă sub acoperirea unui statut de cetățean român chinuit, Matricea îmi oferă un semn din când în când că nu sunt singură, iar lucrurile frumoase, normale și sănătoase nu dispar, ci se comprimă în chintesențe.

O astfel de stare am descoperit-o în restaurantul/cafenea Be nat. (punct roșu) din București, amplasat în spațiul multifuncțional urban America House din Piața Victoriei.

Simpla deschidere a ușii te poartă într-un alt tip de civilizație, în care grandoarea este înlocuită cu bunul-gust, stridența asimilată de tonuri naturale, și chiar dacă dincolo de pereții de sticlă un laborator creează combinații de elemente comestibile fastuoase, mirosul greu de mâncare, pur și simplu nu există.

M-am așezat, mi-am deschis laptopul, iar liniștea m-a cuprins de după umeri. În general am o problemă cu ”muzica bună și tare” din sala de… mese, sau de conversațiile în care te autosesizezi să intervi ca mediator. Aici nu a fost cazul, nimeni nu deranja pe nimeni.

Mâncarea are și alt gust, nu doar de prăjit și sărat, iar aerul este respirabil, fără de noxe sau intrigi.

Am comandat din toate câte un pic, pentru a-mi răsfăța papilele gustative și o anumită parte a spiritului (cea responsabilă cu senzațiile bune și tandre), am sorbit cu nesaț din berea de ghimber și am lăsat povestea dintre mine și cei prezenți să se împletească singură.

Am avut pentru câteva clipe senzația de ”normal” și ”uman”, ruptă de o prejudecățile culinare ”ca la mama acasă”, sau că tot ce este bun este și scump. Eroare!

Spațiul este inserat cu elemente-surpriză, așezate cu dragoste și înțelepciune de Andreea Ionescu, zâna bună a marketingului, care a avut grijă să demonstreze că, ”da, se poate” să fii și nat.urban) nu doar nat.rural.

Serinissimă, adâncă și autentică reverență!

din pragul Templului

Așa cum a pornit textul anterior, spunând că și drumul închis, tot drum se numește, vreau să continui cele descrise anterior cu elemente autentice care compun cadrul spectacular la care au acces cei ce trec dincolo de pragul Templului, conștienți că nu mai există drum înapoi.

Prin ceea ce urmează răspund tuturor mail-urilor primite prin care mi se ”solicită urgent” ”amănunte suplimentare”.

Așadar, cei care caută în mitologia unui popor o doctrină metafizică trebuie să treacă în primul rând de contradicția termenilor, deoarece ”mulțimea/poporul” este de tip lunar, iar adevărurile metafizice transced această tipologie. Chiar și așa, pentru cei care se încăpățânează, se deschis anumite nișe, care nu dau răspunsuri explicite, ci implicite. În această sferă intră și cosmologia, din care enunț câteva frânturi de mit:

- La începuturile începuturilor, nu era nimic decât întunericul și Apele. Duhul Domnului mergea ca un porumbel deasupra Apelor. Un vârtej de spumă se ridică, din care se născu Dumnezeu. Cine ești tu? Îl întrebă Domnul. Eu sunt Dumnezeu!

- Din mijlocul Mării se ridică un vârtej de spumă. Din el ieși un vierme care se prefăcu în fluture. Fluturele deveni Dumnezeu, iar ce rămase din vierme deveni Diavolul.

- Soarele de Tatăl. Pământul e Sfânta Maică/Matrice. Pământul este o insulă de argint cu osie de aur. Focul este Împărat, iar Apa este Împărăteasă. Pământul este înconjurat de ape, deasupra și dedesubt. Sfântul Soare este fața lui Christos, Ochiul lui Dumnezeu.

- Steaua polară este Împăratul nostru, fiind veghetoarea Cerului. Este Stejarul Câmpului.

- Pământul se sprijină pe patru piloni și o osie. Osia se reazemă de un Balaur care se încolăcește în jurul ei.

- Pământul vegheat în cele patru colțuri de patru Serafimi. În centru e un Munte pe care stă Dumnezeu, iar lângă Dumnezeu, Fântână cu apă vie.

- Cerul întreg este susținut de șapte piloni, păziți de 7 îngeri. Cei Șapte veghează asupra lungimii, lățimii, adâncimii, înălțimii și centrului Cerului.

- Pământul este înconjurat de Apa Sâmbetei, matca tuturor apelor. E apa fierbinte a Rohmanilor.

- Toate apele lumii ies din Mărul roșu, se răspândesc în lume și tot în Măr se întorc (solve-coagula, respir și aspir al manifestării). Mărul Roșu este Osia Pământului, iar lângă el e Buricul Pământului.

- Pe Buricul Pământului este un Munte Sfânt, iar pe munte o casă sfântă unde își au locul Sfânta Miercuri, Sfânta Vineri și Sfânta Duminică, prin care Dumnezeu trimite mesaje în lumea oamenilor.

Sunt doar câteva teme pe care se pot construi catedrale de povești, deschise tuturor celor ce aud descântecele Sfintelor J

Sufletul de român ușor frustrat de parfumul druid occidental întreabă: Și totuși, ce s-a întâmplat cu dacii?

Iată, așadar, un moment capital al tradiției dacice: acela în care suferă o readaptare impusă de desfășurarea ciclului. Pentru hermeneuți are loc metamorfoza lui sur-lumină/soare/foc (soarele în limba primordială) în sur-cenușiu.

A mai existat o altă tradiție, occidentală, ieșită, de asemenea din Tradiția Primordială, deși mai puțin direct decât cea dacică, tradiția celtică, care a suferit o adaptare creștină (cuantificabilă).

Ceea ce izbește mai întâi este vitalitatea celtismului în ciuda condițiilor extrem de nefavorabile în care s-a găsit: Galia a fost sub dominație romană 500 de ani, iar cultul druid a fost interzis în timpul împăratului Claudiu. Creștinismul s-a dezvoltat rapid, iar regii franci au fost campionii înfocați ai ortodoxiei catolice, cucerind pentru țara lor titlul de ”fiica mare a Bisericii”, ceea ce nu era un nume în vânt, ci o consacrare…

Cu alte cuvinte, Franța a fost baza de operațiuni a conversiunii Occidentului; chiar și în cele mai rele vremuri istorice ea a fost o țară organizată, de ci-ta-din, adică foarte puțin tradițională! Cu toate acestea, documentele arată că centrele druidice au mai persistat până în secolul al XII-lea. Abia atunci, elementele druidice au fost absorbite de creștinism.

Ce contrast cu Dacia! Aceasta a fost centrul suprem al unei tradiții mult mai puternice și mai pure decât tradiția celtică. Ocupația romană a durat doar 185 de ani (110-275) pe mai puțin de o treime din ceea ce era Dacia: Transilvania și Oltenia. În tot restul țării dacismul a subzistat fără să fie tulburat.

Când Aurelian a ordonat evacuarea părții romane în 273, toți cetățenii orașelor au plecat, iar cetățile au fost distruse. N-au mai rămas decât colonii și țăranii, populația cea mai refractară la creștinism – de unde și numele de păgâni.

De altfel, creștinismul nici nu avut timp să se implementeze. Numai către secolul VIII spre IX, câțiva misionari au îndrăznit să pătrundă, dincolo de frontiere și câmpii, iar ortodoxia nu avut niciodată accente prozelitiste…

Centrele spirituale ale Dacilor se găseau în masivele centrale ale munților, cei mai sălbatici și mai de nepătruns din Europa.

După retragerea romanilor (Dacia fiind ultima provincie cucerită și prima abandonată) peste aceste ținuturi s-au revărsat în avalanșe invaziile barbare, pe parcursul a încă o mie de ani, făcând astfel imposibilă dezvoltarea atât a centrelor de tip ”citadin”, cât și a culturilor mari agrare.

În acel timp, Dacia era o pădure sălbatică în care principala activitate a celor ce își duceau viața aici era păstoritul, dezvoltat și el în munții inaccesibili. În jurul acestui nod comunitar s-au plimbat pe rând goții, ostrogoții, vandalii, gepizii, slavii, cumanii, pecenegii, ungurii și mongolii, care nu aveau ce împărți cu nimeni, pentru că nu era nimic de împărțit. Erau doar pietrele de hotar, peste care trecătorii nu treceau…

Tradiția dacică a continuat să subziste netulburată, în afara istoriei care se urzea în jurul ei.

Și astfel, când în secolele XIII și XIV au fost întemeiate principatele Moldovei, Valahiei și Transilvaniei, Dacia era neatinsă de istorie, ea se găsea, în sensul cel mai riguros și literal al cuvântului, în aceeași stare ca pe timpul în care domnea peste ea Ler-Împărat.

Întemeierea principatelor române nu a însemnat punctul de plecare al vieții politice pentru Dacia, ea existând în fază embrionară, ceea ce permite teoria care afirmă că apariția acestor state nu semnifică readaptarea tradiției dacice la creștinism, iar voievozii români au avut cu totul un alt rol decât cel ”politic”.

Așa cum am spus, creștinismul n-a apărut decât foarte târziu în ceea ce numim Dacia. Toată spiritualitatea creștină românească provine din afară: Bizanț, Muntele Athos, Bulgaria. Liturghia s-a oficiat întotdeauna într-o limbă străină: slavă, apoi greacă (abia în secolul XIX limba română a înlocuit limba greacă).

Principii întemeietori ai Statelor românești sunt legendari, afară de unul. Acestora le este cunoscută legenda, dar nu istoria. Toți au ”descălecat” din Transilvania, din toate timpurile centrul Daciei. Toți sosesc dintr-un ținut ”negru”/sur, sau ei înșiși sunt ”negri”.

Și, restul de poveste istorică va continua, desigur, dacă vor fi oameni interesați de acest repertoriu mai puțin cunoscut.

03 august, 2011

Și drumul care nu duce nicăieri, tot drum se numește

Am întâlnit, de curând, un om cu nume vesel care propovăduiește, fără să clipească, un nou cult, invitând lumea să adere, sau după caz, voință și orgoliu să formeze corpul de sacerdoți.
Am citit cu stupoare toate scrierile sale și dacă la început am râs, ulterior m-am îngrijorat pentru ceea ce se întâmplă atât de aproape de mine. Întâmplător, am parcurs toate cursurile de istorie veche ale acestui pământ, am studiat scrierile de s
pecialitate fundamentate de izvoare/documente, am analizat transferul cultural de la cultul străvechi, la creștinism, după care am urmărit textura liturgică, gestul ritual și simbolurile acestui popor. Și toate acestea pentru a înțelege ritmul și energia pământului mut, care le-a văzut pe toate și care din când în când mai aruncă în lumina ochilor noștri un semn despre cea a fost odată.
Și chiar dacă le știu pe toate cele scrise, nu pot declara decât că nu am nici acum, nici după două decenii de studiu, imaginea timpului în care pe aceste locuri trăiau dacii. Octavian Sărbătoare, australian de origine română, vine și expune într-o imagistică personală și limitată, tabloul istoric în care personajele principale sunt: Zamolxis, Deceneu și Decebal. Compune povești, fără priză la copii, plin de încredere că ceea ce spune corespunde unui adevăr (cu a mare) istoric.
După poveste, urmează propovăduirea renașterii spirituale pe semnul lui Zamolxis, apelând la seria tot mai diluată a superstițiilor sătești (și acestea, de odinioară) și la moda studiului ezoteric ce prinde de… minune la cei rătăciți între mult prea multele metode de evoluție spirituală și personală.
Nu vreau să fac analiza textelor lui Sărbătoare, deoarece consider că am pierdut timp prețios parcurgându-le, dar vreau să trag un semnal de alarmă, autentic și prietenos, pentru toți cei care ar cocheta cu acest așa-numit cult strămoșesc.
Fiecare cult în parte a prins la ”trib/comunitate/individ” deoarece avea o parte practică foarte bine aplicată. Dincolo de numele sonor al unui zeu, trebuia să existe dovada, adică puterea acestuia. Parte din nevoile tribului/comunității/individului trebuiau acoperite de această putere, iar sacerdotul/șamanul/preotul era cel care întrupa puterea într-un fapt/gest/eveniment.
Îmi este greu să cred că în afară de numele sonor, inițiatorul neo-zamolxianismului vine în fața adepților cu o dovadă, din moment ce întreaga lui teorie se bazează pe un basm personal care nu încape în Getica lui Pârvan.
Cel mai frumos și mai omenos mod de a cinsti memoria strămoșilor noștri este de a le re-cunoaște semnele lăsate pe pământ și în codul genetic, de a le prețui și crește prin gânduri bune și fapte pe măsura acestor gânduri. Întoarcerea la natură, ancorarea în realitatea reală și transferul patrimoniului nealterat urmașilor noștri sunt alte gesturi magice capabile să păstreze aproape de noi Marele Spirit al Locului.
Dar pentru tipul acesta de ”slujire” este nevoie de foarte multă dedicație, dublată de muncă intelectuală. Ultimii ani au demonstrat ”necredincioșilor” că fără disciplină și specializare realitatea nu compune oportunități concrete, ci doar iluzii a căror trenă este amatorismul de toate culorile și domeniile.
Istoria este un templu la vedere, dar puțini sunt cei care au acces în toate încăperile. Ajungi în trecut prin portalul cunoașterii, nu al fabulației.
Discutând subiectul ”zilei” cu un prieten a cărui permisivitate va deveni, peste ani, proverbială, acesta îmi descrie în cuvinte puține teoria ”nevoii de identificare” în momentele de tranziție, ceea ce explică o serie majoră din suma comportamentală de acest tip.
Este și acesta un fel de-a fi, însă, cum te poți identifica cu cineva/ceva când îți lipsește ”portretul-robot” al acestuia. În fine...
Ceea ce încearcă Octavian Sărbătoare să facă nu poate fi interpretat decât ca un gest compatibil cu nebunia generală în care societatea românească a intrat. Salvarea nu vine de la Zamolxis, ci de la fiecare urmaș al lui în parte.
Lăsați-l pe Zamolxis în cer©urile curate, unde va ajunge doar pasărea-sufletelor voastre la Mare Ceas al trecerii dintre Lumi și doar dacă spiritul va avea știința și forța să zboare până-ntr-Acolo.

28 iunie, 2011

TAROT Osho Zen - Etalare cu fluturi indigo

Are dreptate când afirmă că dacă „acasă” lucrurile nu merg bine, nici planul profesional nu excelează, dar şi eu am dreptate când spun că energia ei fiind la limită, are tendinţa de a se acuza inutil, de a se judeca şi de a atrage vina lumii asupra ei.

Îi spun să recitească ce mi-a scris – asta pentru a face apel la semnele evidente care argumentează cele scrise mai sus – şi pentru a descoperi pasajele în care se contrazice singură.

A venit timpul să-și acorde timp și mai multă atenţie, iar în clipa în care se va hotărî să construiască o relaţie, să dețină forța pentru a-și impune cerinţele şi nevoile, fără a se mai dilua în relaţia propriu zisă. Și-i zic:

- Care este aportul tău energetic într-un parteneriat? Te mulţumeşte statutul de executant? Sincer, nu cred. Iar dacă pe un plan eşti dispusă să accepţi anumite condiţionări, sufletul tău este mult mai pretenţios. Gândeşte-te la asta!

Am etalat, iar Tarotul a răspuns. Ceea ce va citi, simbolurile ce le va privi, reprezintă amprenta Sufletului său faţă de problema cu care se confruntă şi pentru care a solicitat consiliere : ... „partea sentimentală, împlinirea sufletească şi făt frumos călare pe cal alb”...

Dilema domniței stă sub trei mari semne: Viaţa anterioară, Umanitatea şi Existenţa, ceea ce se traduce prin faptul că este marcată de o karmă relaţională, ca 99% din populația contemporană a planetei.

Îi explic în cuvinte moderne, pentru a mă înțelege fără explicații suplimentare că poartă în subconştient un program, un softuleţ executabil, care îi pune în mişcare corpul cu întreaga pleiadă comportamentală, ceea ce o determină să „repete” parcă acelaşi film „relaţional”, care poartă în sine o enigmă, o cheie, pe care încă nu a găsit-o, chiar dacă a văzut pelicula de mai mult de patru ori.

Priveşte filmul, dar nu percepe mesajul. În momentul în care îl va descoperi, scurt circuitul/karma, se dizolvă iar acest aspect al vieţii ei se va linişti, luminându-se. Doar de ea depinde termenul de „rezolvare” a cazului. (de obicei, o evaluare a karmei se poate face prin analiza unei astrograme karmice). Și-i zic:

- Poți dezlega nodul gordian în această viaţă, sau mai poţi trăi vreo două pentru acelaşi motiv. Totul ţine de decizia ta interioară. Toate evenimentele din viaţa ta încearcă să scoată la lumină o structură la fel de veche precum călătoria sufletului tău în acest Univers. Interesant, nu-i aşa?

Lama Umanităţii vine în ajutorul ei, deoarece o învaţă că nu are voie să mai cadă în niciun complex de inferioritate. Îi propun să se accepte aşa cum este, pentru ca cei din jurul ei să facă acelaşi lucru. Și-i zic:

- Iubeşte-te şi treci de bariera autoimpusă dintre tine şi restul lumii. Te găseşti într-un timp al comunicării, a împărtăşirii bucuriei şi bogăţiei interioare, acest aspect, fiind o importantă etapă spre ceea ce tu îţi doreşti. Dar, aşa cum ţi-am spus, până nu îţi faci temele karmice nu vei primi „bonusul”. Te cramponezi prea mult, fiind atentă mai cu seamă la ceea ce primeşti, decât la ceea ce dăruieşti. A venit timpul să iubeşti necondiţionat, pentru că doar iubirea necondiţionată îţi va scoate în cale „broscuţa” care, atunci când va primi sărutul tău de graţie se va transforma în prinţul din poveste. Ai curaj şi modelează realitatea după chipul şi asemănarea ta, dăruieşte TUTUROR parte din sufletul tău, scoate din cămara inimii nestematele tainice şi vei vedea că în scurt timp, alte comori vor izvorî în locul lor. Fă din fiecare zi o sărbătoare, bucură-i pe cei din jurul tău, aşa cum visezi să-ţi bucuri iubitul. Tipul acesta de comportament va trimite o undă puternică celui care se va transforma în jumătatea ta. Nu mai proiecta mental şi nu mai trăi imaginar, coboară în lume şi lumea te va răsplăti. Făt Frumos de care ai nevoie locuieşte pe această planetă, nicidecum sub tâmpla ta. Înţelegi?

Îmi place că a folosit cuvântul „acasă”, fiind un cuvânt drag sinelui său superior, din moment ce el coboară în etalare prin lama Existenţei. Și-i zic:

- Prin jocul spiritual al Tarot, pe care l-am activat împreună, la cererea ta şi cu acordul ghizilor din dimensiunile subtile, sufletul tău îi transmite conştienţei tale că pentru el „acasă” nu reprezintă un loc fizic în lumea exterioară, aşa cum mintea ta proiectează, picurând în el durere, ci o stare de relaxare şi acceptare. Fiecare element din natură este partener în dansul magic al vieţii, iar tu vrei cu tot dinadinsul să te izolezi într-o celulă relaţională, în care să digeri asemeni unui urs în hibernare o stare de pseudo-siguranţă. Adună-te din toate zonele în care simţi că te iroseşti şi caută noi metode şi noi „ritmuri” după care să păşeşti înainte. Existenţa nu se poate lipsi de tine, iar tu, se pare că nu mai răspunzi „prezent” la chemarea sa.

ETALARE

Alte trei coordonate se desfăşoară dinspre sufletul domniței: Experienţa, Moralitatea şi Înţelegerea.

Tema lecţiei, iată, apare din nou. Trebuie să trăiască fiecare experiment din viaţă, fiecare relaţie, cu bune şi cu rele, având grijă să nu repete aceleaşi erori. Și-i zic:

- Erorile sunt date nu doar de o programare karmică, ci şi de una educaţională, de cultură, reprezentată de lama Moralităţii. Fără să conştientizezi faci apel, în detrimentul tău, la procese de conştiinţă, care nu mai au nimic în comun cu ceea ce ai devenit între timp. Ceea ce primești ca ”valoare” bruiază starea de aşteptare şi de credinţă că ceea ce ai făcut este ”conform(ă)”. Trebuie să transformi Moralitatea (pe care pui mare preţ), lama care ilustrează suma ideilor rigide, ideilor preconcepute, plantate de o educaţie severă, generatoarea de alb şi negru, cea care blochează celelalte culori sau tonuri de gri... Este foarte uşor să facem pe lupii moralişti, dar întotdeauna se vor găsi pentru noi înşine alţi lupi, mai mari, mai cruzi şi mai moralişti. De câte ori apare această lamă în etalare eu recomand celui ce-l reprezintă să-şi upgrad-eze Constituţia Personală, codul moral și deontologic, deoarece în situaţia nou creată, normele vechi nu îl mai ajută absolut deloc, din contră: la timpuri/situaţii noi, atitudini noi, altfel conservatorismul poate aduce prejudicii.

Uite, tot ce se întâmplă în jurul nostru se schimbă mai repede, decât capacitatea noastră de a ne adapta acestor schimbări. Sunt sigură că şi tu, la rândul tău, te-ai schimbat, dar nu suficient, pentru a depăşi fără o uzură interioară prea mare această încercare. Eliberează-te de vechile principii, de valorile care te ţin încă legată de un anumit mod de a evalua situaţia!

În planul evident, exterior, se confruntă cu propriile iluzii, construindu-și singură turnuri de fildeş sau, după caz şi preferinţe, colivii de aur. Are, se pare, vocaţie de damnat, iar atunci când nu are judecători aspri, se autoflagelează prin izolări forţate la domiciliu. Este o eschivă! Viaţa pe care o aşteaptă, şi de care ai nevoie, este dincolo de gratiile imaginare. Problema e că a uitat ce senzația de Libertate, de zbor, dar zborul sufletului pe care-l ţine încătuşat, este la fel ca… mersul pe bicicletă. Și-i zic:

- Curaj, deschideţi aripile şi vezi ce se află în lumea mare, reală şi plină de surprize. Ştiu, aduce cu un sport extrem, dar experimentul merită tot efortul.

Motorul problemei este sub semnul Schimbării, se găseşte într-o perioadă de „probe”, nimic nu se aşează, nimic nu se coagulează, totul e un vârtej nebun. În astfel de cazuri… Și-i zic:

- Foarte bine! Înseamnă că lucrurile se mişcă, dar nu lăsa doar lucrurile să se mişte, ci pune-te şi tu în mişcare, mişcându-le şi aranjându-le aşa ca în poveştile ce le citeai odată. Înţelegi? Renunţă la atitudinea de pasivitate extremă şi nu aştepta totul din „senin”. Ia parte la schimbare, fii schimbare însăşi. Ai invocat schimbarea, ce faci cu ea?

Devenirea ei din acest demers este o metamorfoză benefică, ilustrată de Inocenţă. Tot ceea ce a trăit, întreaga experienţă, de care într-un fel sau altul este mulţumită, trebuie anulată, sau mai bine spus va fi anulată. Va da un „restart”! J Și-i zic:

- Această comandă magică este cheia, iar inocenţa, noua stare de graţie născută din experienţe profunde ale vieţii va fi ca unui copil, fără ca tu să fii copilăroasă. Înţelegi? Pentru a avea sorţi de izbândă, în toate planurile, trebuie să priveşti lumea prin alte lentile, prin lentilele unui copil curios şi pus pe şotii, pe experimente. Joacă-te, şi adu-ţi aminte câte minunăţii nu le-ai descoperit, ca fetiţă, în jocul „de-a adevăratelea”...

STRATEGIE

Urmăreşte şi meditează la trei atribute: Răbdarea, Epuizarea, Transcederea Iluziei.

Aşadar, tot ce i-a rămas de făcut este să aştepte, lucidă şi răbdătoare. Se găsească într-un proces, într-o manifestare a unei desfăşurări de evenimente, asupra cărora nu poate interveni. Și-i zic:

- A aştepta nu este sinonim cu a renunţa, dar nici acţiunea plasată într-un moment nepotrivit nu ar rezolva mare lucru. Din această poveste vei ieşi un alt om, din acest somn greu în care nu ai acces la butoanele de comandă. Cheia problemei tale se reduce la răbdare; ai avut până acum, trebuie să ai şi de acum înainte. Maniera în care te postezi în tabloul actual al vieţii tale te-a obosit, ţi-a consumat toate resursele. Eşti foarte, foarte obosită. Nu e nimeni de vină, ai înţeles asta! (sper). Mesajul acestei lame nu se referă doar la munca excesivă, de care eşti pe deplin conştientă, ci şi la toate modalităţile prin care îţi construieşti rutine sigure, dar nenaturale, în încercarea exagerată de a evita haosul şi spontaneitatea din viaţa ta. Dar viaţa nu este o afacere, cu un plan bine structurat, ci un mister care trebuie trăit. Întâlnirea noastră poate fi şi semnul că a venit timpul să te odihneşti, profund, adevărat. Să te rupi o perioadă de zona energofagă, care îţi diluează forţa vitală, care îţi contaminează valorile şi te înstrăinează de adevărata ta esenţă. Vrei o relaţie, dar ai suficientă energie pentru a o susţine? Sau, îţi doreşti relaţia ca pe o terapie, în care tu să fii tratată de oboseală, care nu are nimic în comun cu relaţia în sine. Aminteşte-ţi de iubirea necondiţionată. Dăruieşte şi vei primi, întreit!

Nu mai trăi în minte, nu mai raţiona totul, pentru că rişti împietrirea sufletului. Dă-i şi lui de lucru, pune-l în mişcare!

Și-i mai zic:

- Aşadar, răbdare, odihnă, primenire interioară care se va oglindi în exterior, încredere în sine, participare la lume şi doar apoi, invocă-ţi ursitul. Primeneşte locul unde vrei să-şi facă dragostea cuib! Nu este uşor, dar nimeni în această lume nu a promis că devenirea se face instant (decât în cazul marilor iniţieri, dar acolo, durerea renaşterii este şi mai mare... ). Cu un nou sistem de valori şi valorificare personală poţi privi din nou în jurul tău, şi vei fi surprinsă că dincolo de realitatea ce o ştiai tu, există o altă, mai profundă, mai dinamică şi mult mai generoasă. Transcederea Iluziei trebuie să pornească din interior spre exterior, iar în interior se pare că ai mult de lucru, mai cu seamă la dărâmarea închisorilor propriilor iluzii, care în afară de câteva halouri, nu îţi oferă decât promisiuni deşarte. Pentru a-ţi fi bine de aici înainte, trebuie să faci deosebirea dintre vis şi realitate. Este dificil, dar nu imposibil!

ALCHIMIA

Dorinţa ta se va împlini. Ceea ce doreşti te aşteptă într-un dans frumos, în marea sală de bal a Lumii. Dar, chiar dacă face parte din destinul tău, tu trebuie să te îndrepţi către marea întâlnire. Când vei fi faţă în faţă cu ursitul, te vei mândri de tine, aducându-ţi aminte de toate victoriile interioare şi exterioare. Fii lumină, dăruind lumină!

Etalarea s-a închis, iar tălmaciul închide la rândul său fluxul magic al cărților. Închiderea lor, deschide izvorul de lacrimi din ochii verzi-căprui ai domniței frumoase și triste, care fără cuvinte îmi cere adăpost pentru câteva clipe. O țin în brațe, ca pe un copil și, pentru a-i liniști zbuciumul, încep a-i des-cânta suspinele transformate în fluturi indigo, nevăzuți de ochi de om:

Cercul de lumină, aproape s-a închis,

E locul și timpul să-ți întâlnești ursitul

Totul în jur e magic, este atât de diferit,

De tot ce până-acum ai mai trăit.

Nici cerul nu mai e al stelelor, ci…

01 iunie, 2011

4 de Cupe cu Marea Lehamite


Ieri, mi-am făcut timp și m-am uitat la televizor. Fac acest lucru atunci când vreau să văd cum se mai prezintă spectrul fobiilor colective: moarte, viol, foame, accidente, invidie cu gelozie, patimă cu răzbunare și, peste toate, făgăduințe hedoniste ce au ca punct central curul omului.
Dilema marcantă a zilei de ieri, e de fapt o trilemă, generată de o alegere grea: cu ce să începi pentru a fi în rândul lumii? Să mănânci un castravete cu e-coli, să te sinucizi cu un rucsăcel legat de spate și plonjon în vârtej de apă curgătoare sau să te lași mușcat de o căpușă? Și dacă faci toate acestea, când îți mai rămâne timp să mergi în club să te distrezi ”pe cinste”?
Și iată cum, liniștea existențială poate fi spartă în mai mult de trei cioburi, motiv pentru care alte întrebări sar speriate din suflet: cine sunt, dacă simt așa, cu ce număr intru în vibrație și care este antidotul?
Toate nemulțumirile se adună în cupe, nu-i așa? Iar în momentul în care nu-ți mai trebuie nimic, presupune o suprasaturație, mai mult de trei măsuri (omenești) – așadar 4 cupe cu: nu vreau, nu am chef, totul mă agresează și totul mă deprimă. Din toate relele, câte un picur, acumulat fără discernământ și fără măsură. Antidotul în cazul acesta este simplu (dar dificil de aplicat): anularea acestor depozite ”ne-prețioase” care otrăvesc liniștea și starea de grație.
Este greu să fii în echilibru când în jur sunt atâtea ”pericole” prefabricate, dar asta nu te scutește să nu lupți pentru zâmbetul tău.
Celor care îmi spun, în lehamite, că s-a întors lumea cu sus-n jos, le tai în două această teorie. Dacă ar fi așa, ar fi în toate o logică, chiar dacă una a răului, un flux pe care poți plana spre Lumină, indiferent de legea busolei.
Suntem martorii unui sistem-melanj, asemănător plaselor de camuflaj. Din acest motiv, Lumea generează ”paradoxul”: omul mic cu pretenții mari și omul mare fără pretenții; artistul cu har fără aplauze și afonul cu milioane de fani; omul bun izolat/alungat și omul fără scrupule promovat; miracole fără finanțare (europeană) și drame sponsorizate cu milioane de euro; ș.a.m.d.
4 cupe este marginea prăpastiei personale, pentru că totul este personal. Grupul, în acest caz, reprezintă oglinda mincinoasă, care deformează și condiționează.
Sparge oglinda, închide televizorul și luptă pentru ceea ce știi că te reprezintă!

01 aprilie, 2011

Vrei să fii Păcăliciul meu?

Dacă da, hai să ne ținem de mână, să ne privim în ochi fără să clipim și să ne declarăm reciproc și cu sinceritate, odată pentru totdeauna: Te păcălesc!
E 1 aprilie și un val de energie aparte, aproape vizibil (dacă stai cu ochii mijiți) trezește la viață poporul, înghiontindu-i bioritmul: și meta și fizic. 


Legenda spune că pe aici, niciodată n-au fost vameși la hotarul dintre Realitate și Ficțiune, fapt pentru care comunicarea este reprezentată de o coadă de pește. 
Desigur, nu am transformat minciuna în adevăr, pentru că anumite lucruri sunt condiționate divin, dar am reușit să transformăm (auto)păcăleala în mod de-a fi, ceea ce presupune ceva: consecvență, imaginație, frică, naivitate...
Îl auzeam pe Liiceanu, prețios cum îl știu, cum că, pentru brand-ul de țară, ar fi bun Cărtărescu, adică un om care, așa cum reiese din con_textele editate, visează urât, mai tot timpul.
Dar, dacă e pe alese, cred că cel mai aproape de esență, este și rămâne Păcală, motiv pentru care ziua națională ar putea fi (co)mutată pe 1 aprilie, într-un cadru glorios și primăvăratec, însoțită de serbări asezonate: Politicianul Anului, Contractul anului, Minciuna nu are vârstă, Olimpiada Declarațiilor de dragoste, Foc de artificii imaginare, etc.

18 martie, 2011

erată

Ieri, după o zi destul de stranie ca ritm și evenimente, stăteam într-o cafenea cochetă la o cafea și o poveste despre sfârșitul lumii. Când, deodată, văd pe ecranul cocoțat pe perete câteva cărți de tarot înșiruite într-un soi de clip gotic, cu influențe satanice, din care, evident, nu lipseau flăcările iadului, gheara de găină și fusta largă de țigancă. Cum nu mai era nimeni în cafeneaua cu pricina, am rugat chelnerul să de-a sonorul mai tare, dacă tot a deschis televizorul.

Zis și făcut, și astfel, am urmărit o emisiune de pe kanal D despre un tip în divorț care nu-și poate vedea copilul din pricina fostei soții, bănuită de citez practici păgâne. Foarte distractiv totul, pe modelul că dacă nu ar fi de plâns, ar fi de râs. Un ghiveci emoțional în care un tip cu natură dependentă plângea de mila lui. Plângea în public de mila lui. Buuun.

În timpul acestei jelanii din când în când era inserat spotul care-mi atrăsese atenția. Peste toate imaginile ”păgâne” trona un set de cărți de tarot. De ce? Nu știu, deoarece nu s-a rostit niciodată cuvântul Tarot, chiar dacă pledoaria prin imagini îl incrimina ca instrument favorit de tortură al soțului abandonat în necunoaștere.

Așadar,
protestez: împotriva asocierilor abuzive dintre simbolurile de tarot, o disciplină ancestrală cu valoare universală și dramele egotice de pe malul Dâmboviței.

recomand: grupul de ”cercetători” și artiști ”vizuali” din numitul canal ar trebui să cerceteze înainte să ilustreze.

subliniez: lamele de tarot sunt asemenea oricăror lame de oțel: operează cangrene, ucid speranțe, protejează sau atacă, în funcție de energia mâinilor în care se găsesc.

Garçon, încă o cafea și închide, naibii, televizorul ăla!