08 august, 2011

din pragul Templului

Așa cum a pornit textul anterior, spunând că și drumul închis, tot drum se numește, vreau să continui cele descrise anterior cu elemente autentice care compun cadrul spectacular la care au acces cei ce trec dincolo de pragul Templului, conștienți că nu mai există drum înapoi.

Prin ceea ce urmează răspund tuturor mail-urilor primite prin care mi se ”solicită urgent” ”amănunte suplimentare”.

Așadar, cei care caută în mitologia unui popor o doctrină metafizică trebuie să treacă în primul rând de contradicția termenilor, deoarece ”mulțimea/poporul” este de tip lunar, iar adevărurile metafizice transced această tipologie. Chiar și așa, pentru cei care se încăpățânează, se deschis anumite nișe, care nu dau răspunsuri explicite, ci implicite. În această sferă intră și cosmologia, din care enunț câteva frânturi de mit:

- La începuturile începuturilor, nu era nimic decât întunericul și Apele. Duhul Domnului mergea ca un porumbel deasupra Apelor. Un vârtej de spumă se ridică, din care se născu Dumnezeu. Cine ești tu? Îl întrebă Domnul. Eu sunt Dumnezeu!

- Din mijlocul Mării se ridică un vârtej de spumă. Din el ieși un vierme care se prefăcu în fluture. Fluturele deveni Dumnezeu, iar ce rămase din vierme deveni Diavolul.

- Soarele de Tatăl. Pământul e Sfânta Maică/Matrice. Pământul este o insulă de argint cu osie de aur. Focul este Împărat, iar Apa este Împărăteasă. Pământul este înconjurat de ape, deasupra și dedesubt. Sfântul Soare este fața lui Christos, Ochiul lui Dumnezeu.

- Steaua polară este Împăratul nostru, fiind veghetoarea Cerului. Este Stejarul Câmpului.

- Pământul se sprijină pe patru piloni și o osie. Osia se reazemă de un Balaur care se încolăcește în jurul ei.

- Pământul vegheat în cele patru colțuri de patru Serafimi. În centru e un Munte pe care stă Dumnezeu, iar lângă Dumnezeu, Fântână cu apă vie.

- Cerul întreg este susținut de șapte piloni, păziți de 7 îngeri. Cei Șapte veghează asupra lungimii, lățimii, adâncimii, înălțimii și centrului Cerului.

- Pământul este înconjurat de Apa Sâmbetei, matca tuturor apelor. E apa fierbinte a Rohmanilor.

- Toate apele lumii ies din Mărul roșu, se răspândesc în lume și tot în Măr se întorc (solve-coagula, respir și aspir al manifestării). Mărul Roșu este Osia Pământului, iar lângă el e Buricul Pământului.

- Pe Buricul Pământului este un Munte Sfânt, iar pe munte o casă sfântă unde își au locul Sfânta Miercuri, Sfânta Vineri și Sfânta Duminică, prin care Dumnezeu trimite mesaje în lumea oamenilor.

Sunt doar câteva teme pe care se pot construi catedrale de povești, deschise tuturor celor ce aud descântecele Sfintelor J

Sufletul de român ușor frustrat de parfumul druid occidental întreabă: Și totuși, ce s-a întâmplat cu dacii?

Iată, așadar, un moment capital al tradiției dacice: acela în care suferă o readaptare impusă de desfășurarea ciclului. Pentru hermeneuți are loc metamorfoza lui sur-lumină/soare/foc (soarele în limba primordială) în sur-cenușiu.

A mai existat o altă tradiție, occidentală, ieșită, de asemenea din Tradiția Primordială, deși mai puțin direct decât cea dacică, tradiția celtică, care a suferit o adaptare creștină (cuantificabilă).

Ceea ce izbește mai întâi este vitalitatea celtismului în ciuda condițiilor extrem de nefavorabile în care s-a găsit: Galia a fost sub dominație romană 500 de ani, iar cultul druid a fost interzis în timpul împăratului Claudiu. Creștinismul s-a dezvoltat rapid, iar regii franci au fost campionii înfocați ai ortodoxiei catolice, cucerind pentru țara lor titlul de ”fiica mare a Bisericii”, ceea ce nu era un nume în vânt, ci o consacrare…

Cu alte cuvinte, Franța a fost baza de operațiuni a conversiunii Occidentului; chiar și în cele mai rele vremuri istorice ea a fost o țară organizată, de ci-ta-din, adică foarte puțin tradițională! Cu toate acestea, documentele arată că centrele druidice au mai persistat până în secolul al XII-lea. Abia atunci, elementele druidice au fost absorbite de creștinism.

Ce contrast cu Dacia! Aceasta a fost centrul suprem al unei tradiții mult mai puternice și mai pure decât tradiția celtică. Ocupația romană a durat doar 185 de ani (110-275) pe mai puțin de o treime din ceea ce era Dacia: Transilvania și Oltenia. În tot restul țării dacismul a subzistat fără să fie tulburat.

Când Aurelian a ordonat evacuarea părții romane în 273, toți cetățenii orașelor au plecat, iar cetățile au fost distruse. N-au mai rămas decât colonii și țăranii, populația cea mai refractară la creștinism – de unde și numele de păgâni.

De altfel, creștinismul nici nu avut timp să se implementeze. Numai către secolul VIII spre IX, câțiva misionari au îndrăznit să pătrundă, dincolo de frontiere și câmpii, iar ortodoxia nu avut niciodată accente prozelitiste…

Centrele spirituale ale Dacilor se găseau în masivele centrale ale munților, cei mai sălbatici și mai de nepătruns din Europa.

După retragerea romanilor (Dacia fiind ultima provincie cucerită și prima abandonată) peste aceste ținuturi s-au revărsat în avalanșe invaziile barbare, pe parcursul a încă o mie de ani, făcând astfel imposibilă dezvoltarea atât a centrelor de tip ”citadin”, cât și a culturilor mari agrare.

În acel timp, Dacia era o pădure sălbatică în care principala activitate a celor ce își duceau viața aici era păstoritul, dezvoltat și el în munții inaccesibili. În jurul acestui nod comunitar s-au plimbat pe rând goții, ostrogoții, vandalii, gepizii, slavii, cumanii, pecenegii, ungurii și mongolii, care nu aveau ce împărți cu nimeni, pentru că nu era nimic de împărțit. Erau doar pietrele de hotar, peste care trecătorii nu treceau…

Tradiția dacică a continuat să subziste netulburată, în afara istoriei care se urzea în jurul ei.

Și astfel, când în secolele XIII și XIV au fost întemeiate principatele Moldovei, Valahiei și Transilvaniei, Dacia era neatinsă de istorie, ea se găsea, în sensul cel mai riguros și literal al cuvântului, în aceeași stare ca pe timpul în care domnea peste ea Ler-Împărat.

Întemeierea principatelor române nu a însemnat punctul de plecare al vieții politice pentru Dacia, ea existând în fază embrionară, ceea ce permite teoria care afirmă că apariția acestor state nu semnifică readaptarea tradiției dacice la creștinism, iar voievozii români au avut cu totul un alt rol decât cel ”politic”.

Așa cum am spus, creștinismul n-a apărut decât foarte târziu în ceea ce numim Dacia. Toată spiritualitatea creștină românească provine din afară: Bizanț, Muntele Athos, Bulgaria. Liturghia s-a oficiat întotdeauna într-o limbă străină: slavă, apoi greacă (abia în secolul XIX limba română a înlocuit limba greacă).

Principii întemeietori ai Statelor românești sunt legendari, afară de unul. Acestora le este cunoscută legenda, dar nu istoria. Toți au ”descălecat” din Transilvania, din toate timpurile centrul Daciei. Toți sosesc dintr-un ținut ”negru”/sur, sau ei înșiși sunt ”negri”.

Și, restul de poveste istorică va continua, desigur, dacă vor fi oameni interesați de acest repertoriu mai puțin cunoscut.