28 martie, 2013

Malaxor de inimă roșie


Recunosc aleile, sunt cele din jurul sanatoriului, cel transformat în hotel de lux, enigmatic precum emisfera dreaptă. Îmi este frig și mai întuneric ca niciodată. Pașii merg fără de mine. Mă las purtată de cele trei cadre care s-au încăpățânat să rămână în memorie.

S-au intitulat eroic ”îndrăgostiți” și s-au vândut ușor și ieftin, fără să intuiască dimensiunea  (auto)răscumpărării. Eforturi costisitoare, tardive, cu efecte neconvingătoare. Acum ar trebui să o cotesc la dreapta. Prezența unei umbre în marea umbră îmi confirmă intuiția. Mai sunt și alții pe aici.

Se ascunde de sentința ”ratării”, încercând marea cu degetul. Am zărit-o cu capul lipit de peretele unei biserici, lângă un scoc spart. O penitență în plus celor conjuncturale pentru sedarea conștiinței.

Se vorbește mult despre vorbire. Caut un drum umblat, așa știu că se face. Am lăsat clădirea grea, undeva în spatele meu, dar tot îi simt povara. Un sanatoriu, tot un sanatoriu rămâne, un malaxor de suflete și oase, în care îndrăgostiții își caută izbăvirea prin orbire.

La ce-mi folosește să știu că negura prin care trec nu este mea, ci a celor care au găsit lumina prin cuvintele însemnate de mine? Mai fericiți decât cei săraci cu duhul sunt cei ce s-au lepădat de slava omului.  

03 martie, 2013

Dacă mă iubește, de ce nu mă sună?


Este una din întrebările de ”top” a celor ce trec de bariera egotică a impresiei că le știu pe toate și, la început stângaci, se îndreaptă spre metode neconvenționale pentru a-și risipi deznădejdea. ”Știu că mă iubește, simt asta, dar, uite, nu m-a sunat de câteva zile…”

Un om care iubește și care din diferite motive este departe de persoana iubită, fie o bombardează cu semne și/sau alte acte de ”control”, fie nu dă nici un semn de viață. De la o anumită vârstă, ceea ce presupune acumularea unui tumul de experiență, nevoia de confirmare nu mai este atât de importantă, fapt care reduce din arsenalul gesturilor iubirii de tip adolescentin.

Vorbitul la telefon s-a transformat într-o boală, într-o maladie care răspândește iluzia și falsa impresie a ”înțelegerii/comunicării/armoniei/etc.”. Telefonic, se poate întreține o relație care are la bază conversația și schimbul de idei. O legătură, însă, are nevoie de altceva. Legătura dintre doi oameni este confirmată dincolo de cuvinte sau de zbârnâitul obositor al soneriei telefonului mobil sau fix.

Alo, ce faci?
Bine.
Ești bine?
Da. Tu?
Și eu…
Cum e acolo?
Nimic deosebit.
Ți-ai terminat lucrarea?
Mai am un pic.
Bla bla
Bla bla

După care urmează:

Când ne vedem?
Nu știu, mai vorbim…

Lipsa de interacțiune în realitatea reală conduce la false păreri și la interpretări subiective. A vorbi la telefon cu o persoană nu este similar cu a realiza ceva împreună, durabil, cuantificabil (într-o altă noimă decât cea facturii). Din tot corpul, doar urechea lipită de telefon relaționează cu interlocutorul, restul corpului vegetează și se umple de buruiana singurătății.

Telefonul, ajuns marcă de prestigiu, ca un titlu nobiliar pe vremuri, se transformă în instrument de tortură, sau după caz, de hărțuire, fără să mai punem la socoteală pierderea de timp și de alte resurse mai puțin costisitoare. Oricât de performant ar fi acest aparat, nu umple vidul din viața proprietarului său.

Când doi oameni se iubesc pur și simplu (pentru că această intervenție tratează acest tip de comunicare), depărtarea nu poate fi anulată de o discuție de complezență. Conexiunea lor este mai puternică decât toate centralele telefonice, clocitoare de rețele de socializare și toți providerii de internet, la un loc.

Am realizat câte ore am discutat pe această temă, într-un registru paradoxal și inutil, motiv pentru care declar publică scoaterea din registrul de analiză. 

Simbolul care ilustrează această stare de spirit, este 7 de Cupe, semnul iluziei profunde, aducătoare de viață fără subiect și predicat, adică fără participare și în afara câmpului de acțiune. 7 de Cupe semnifică momentul rătăcirii de sine, al dependenței profunde și al strigătului disperat menit să atragă atenția asupra unei nefericiri fără de leac.
 
De ce m-ai sunat?
Așa, să văd ce faci…
Ah! Credeam că…
Nu...
Nu, ce?
Nu e ceea ce crezi tu!
Dar ce este?
Nimic, nu-ți mai fă atâtea griji.
Nu-mi fac.
Ba da, știu asta. Simt.
Cum?
E greu de descris.
Ți-e dor de mine?
Da. Ție?
Și mie.
Bun, hai că te sun un pic mai încolo, acum am un pic de treabă.

Iar telefonul se închide și, fiecare sună mai departe, rostind aceleași cuvinte fără conținut, aruncate spre alte persoane, construind, în felul acesta, oglinzi compromise de vălul cernit al adevărului parțial și al relațiilor hibrid.

Întâlnește-te față în față cu el/ea, iar răspunsul va veni de la sine.


15 februarie, 2013

cu noaptea Sfântului Valăntain în cap


De Sfântul Valentin am primit câteva colete cu cărți de la un partener de proiect care, în mod normal și conform înțelegerii ar fi trebuit să-mi livreze cel puțin douăzeci de geamantane vechi cu care să decorez un spațiu, ce-i drept, destinat lecturii. Am primit un singur geamantan (pentru proiect) și opt cutii sigilate (pentru mine), ticsite cu cărți, cărora nimeni nu le găsea locul. Și, cum majoritatea mă asociază cu cărțile și semnele lor, obiectele nedorite de nimeni și-au găsit destinatarul. 

În timp ce mașina se burdușea de pachetele maro, iar eu întrebam discret de geamantanele promise sau de alte cutii vintage, o angajată binevoitoare se îndrepta spre mine în pas alergător, purtând o privire fixă, un zâmbet larg, într-o mână un geamantan uriaș, iar în cealaltă două sigilii supradimensionate din ceară roșie și o inimă, destul de măricică, din pluș. Până să ajungă în spațiul optim destinat unui mesaj normal, strigă cu glasul întretăiat de efortul sprintului prin hală că doamna patroană mă salută și-mi dorește la mulți ani de sfântu valăntain.

Așadar, ce-mi puteam dori mai mult?! Câți dintre cei luați de valul valentinian au primit din purul senin un cadou de cinci sute de  kilograme?

Femeia mă privea zâmbind în continuare, chiar și după ce i-am mulțumit pentru ajutor și solie. Și dacă în prima parte a interacțiunii a vorbit din afara cercului, de data asta s-a apropiat excesiv,  șoptindu-mi că mă cunoaște și a dat să mă îmbrățișeze, așa ca de sărbătoare. Cum nu aveam starea de socializare necondiționată, m-am apărat folosind câteva cuvinte cu care am reușit să compun o frază stângace, dar cu efect : Nu cred că sfântul Valentin ar vrea să ne îmbrățișăm. Mi-a dat dreptate, neînțelegând  motivul.
Ziua a continuat presărată de personaje și situații la limita suprarealismului, dar în cele din urmă am ajuns acasă. Pachetele ocupau tot holul. Am casa plină de cărți și sufletul plin de povești. Dumnezeu este cel mai bun contabil, cum altfel?!

Pentru a-mi elibera spațiul în timp util era necesară sortarea volumelor și gruparea pentru destinatorii ideali & finali: dar din dar. Am petrecut, așadar, o seară romantică în compania unor cărți de colecție, ediții de lux, rare și foarte bine conservate, cu siguranță de la un singur donator. Am plonjat în valul de hârtie în care am făcut tumbe, mai bine de două ore. Ceea ce mi s-a părut a fi inițial o eroare, s-a transformat într-un izvor de încântare.

La un moment dat, între un două albume de artă am descoperit o cutie ambalată cu o hârtie specială, prețioasă. Adevăratul dar mă aștepta. Presimțeam că, într-un fel, îmi era pre_destinat, motiv pentru care am stat câteva minute până am mișcat din loc pachetul  cu reflexe aurii. Am zâmbit, cu gândul la Sfânt, la dragoste și la mister și, în mai puțin de-o fracțiune de secundă, sufletul a zburat în timp, în momentul în care, la 9 ani, am descoperit în podul casei cufărul de călătorie al străbunicii, plin de semnele Americii secolului trecut. Teamă și plăcere și comprimarea timpului ieșit din rutină.

Degetele deschideau singure comoara alcătuită dintr-o colecție de cruci colecționate din cele mai puternice locuri destinate minunilor în care dragostea divină și-a făcut simțită prezența cuantificată în parametri fizici, un pachet cu foițe de ceară cu fitile pentru lumânări de ceremonial de lumină, prinse de o carte rară cu toate reprezentările Arhanghelului Gabriel, o mandala cu doi păuni ocrotiți de o floare a soarelui, o reprezentare în ceară roșie icoană în basorelief a Maicii cu pruncul și o cutie pentru odoare cu intarsie meșteșugită.
Dar, peste toate am perceput Iubirea împresurându-mă și inspirându-mă. Lumină și recunoaștere în extensia timpului ieșit din comun.

Sunt în tren și scriu această întâmplare cu noaptea-n cap. Este aproape 4 dimineața și mă îndrept spre București. Acum câteva zile un for superior al statutului m-a invitat la o întâlnire care pune bazele unui proiect de susținere a femeilor cu copii cu probleme speciale, atât de speciale încât aceștia au început să-și facă obicei să moară înainte de vreme. 

08 februarie, 2013

predica de pe acoperiș


07 ianuarie, 2013

de Vremea și Vrerea Oracolelor


 Cap sau Pajură?
         În aceste vremuri incerte, când e greu să deosebești îngerii de demoni sau maeștri autentici de impostori, cine este suficient de capabil să îți ghideze calea în viață? Nu mă interesează aspectul uman, limitat, orgolios și gălăgios, ci zona entităților superioare cu competențe tradiționale de consilieri care cunosc cele două fațete ale monedei existențiale (cerul vs. pământ, spirit vs. trup, etc. vs. etc.), cea a îngerilor căzuți din grație.
Au fost izgoniți din Rai din diferite motive: unii, atunci când a fost creat Adam, deoarece au refuzat să colaboreze cu el și să-l accepte ca ființă superioară, alții, mai târziu, când s-au îndrăgostit de oameni. Mai sunt și îngerii care au căzut pe Pământ în timpul marii bătălii între Lucifer și ceilalți arhangheli.
         Oricare ar fi motivul căderii, aceștia observă lumea din culise, din perspectiva mecanismelor invizibile care ne guvernează viața și dețin un discurs ambivalent, apropiat de cel a unui zeu precreștin sau al folclorului mitic indo-european.
        
         Încă din zilele înțeleptului Rege Solomon, acum 3000 de ani, legendele istorisesc faptul că acesta a construit Marele Templu cu ajutorul demonilor și îngerilor căzuți, pe care îi controla, punându-i în slujba sa, cu ajutorul unui inel magic oferit lui de către Mihail, arhanghelul. Acesta avea o piară gravată cu un sigiliu extrem de puternic, cunoscut ca și Pecetea lui Solomon, în prezența căruia îngerii căzuți pe pământ, răspundeau ”solicitărilor” stăpânului său. (dezvoltând această temă, Tolkien a lăsat lumii o trilogie celebră J)

        Povestea este relatată în diferite texte în iudaism, creștinism și islam, cu includerea  cărții Testamentul Lui Solomon, o carte care se presupune că ar fi fost scrisă de Solomon însuși (textul, însă, conține de la referințe creștine la elemente de păgânismului grec, și informații astrologice, pe care Solomon nu avea cum să le cunoască în momentul în care a trăit – diferența cronologică depășind 1000 de ani…), elaborată dintr-o sursă străveche, ceea ce face ca schița acestei povești să apară și în alte lucrări antice similare.

        Se descrie existența unui tânăr, unul dintre servitorii preferați ai lui Solomon, care a primit sarcina de a construi marele templu al regelui, dar care era împiedicat de către Ornias. În fiecare dimineață acest demon îi fura jumătate din banii primiți și jumătate din mâncare, după care, din degetul mare de la mâna dreaptă îi sugea sângele, slăbindu-i progresiv forța vitală. Când Solomon a auzit despre acest lucru, s-a rugat în templu, invocație în urma căreia a fost răsplătit cu vizita Arhanghelului Mihail, care i-a dăruit inelul magic, pe care l-a folosit să-i controleze pe Ornias, Beelzebub, și pe toți ceilalți îngeri căzuți.

         Alte scrieri conțin faptul că toți îngerii erau în număr de 72, iar fiecare avea un rol în construirea templului, în funcție de talentul său. După ce lucrările s-au terminat, Solomon ar fi închis toate spiritele îngerilor într-un vas de alamă, pe care l-a aruncat într-un râu în apropierea Babilonului. Ar fi trebuit să rămână acolo până la sfârșitul timpului, dar niște babilonieni au auzit zvonuri despre acest lucru și, crezând că acel vas conține comori mari, l-au pescuit și deschis, eliberând astfel spiritele închise acolo, care au pornit în părți diferite.

         Listele variate ale numelor acestor îngeri căzuți sunt deseori în concordanță unele cu altele, dar pentru oracolul Fallen Angel creat de Nigel Suckling, instrument de divinație, pe care îl folosesc de ceva vreme, toate numele exceptând 3, au fost luate din tratatul lui Johann Weyer, De Praestigiis Daemonum (În Iluziile Demonilor).
Această carte oferă un argument puternic împotriva cărții infame Malleus Maleficarum (Ciocanul Vrăjitoarelor), manualul pe care vânătorii de vrăjitoare l-au folosit pe durata a secole întregi în toată Europa pentru a condamna, arde și tortura așa-zisele vrăjitoare.
         Weyer a fost primul care a dezaprobat ”practica sfântă”, afirmând că victimele „holocaustului” de la acea vreme sufereau de boli mintale. A întâlnit o mare opoziție a Inchiziției, iar o mare parte a lucrărilor lui au fost arse - din fericire, câteva au  „supraviețuit”. Într-o scrisoare către editorul vienez Hugo Heller în 1907, Sigmund Freud a numit opera lui Weyer „una dintre 10 cele mai importante cărți din toate timpurile” – nu în ceea ce privește literatura, dar pentru faptul că această carte a ajutat reabilitarea conștiinței colective. 

        Fiind un instrument de divinație, pe care parte din cei care citesc aceste rânduri îl vor folosi, este necesară prezentarea parcursului acestor simboluri:
           Johann Weyer (1515 - 88), a fost un doctor eminent din Olanda. A avut idei progresive pentru timpul său, cum era obișnuit la acea vreme, dar el și credea ferm în realitatea magică, a îngerilor și demonilor. Într-adevăr, dacă nu ar fi făcut așa, ar fi atras mai multă suspiciune din partea Inchiziției decât ar fi și făcut-o deja. În special, acesta a enervat acea instituție deoarece a susținut apărarea pentru o vrăjitoare într-un proces în Arhem în 1548, folosindu-și rolul de fizician al orașului. Contribuția sa asupra dezbaterii de la acea vreme și poziția sa umanistică generală este comemorată și azi de către Fundația Johannes Weyer, o organizație a drepturilor omului pentru lucrătorii în domeniul medicinei în Olanda.
            În tinerețea sa, Weyer a fost, pentru o vreme, un ucenic al marelui ocultist Heinrich Cornelius Aggripa, de unde se pare că a căpătat un mare interes despre demoni și misticism, chiar dacă scria pur despre probleme medicale.
            Materialul sursă a celebrei cărți al lui Weyer despre demonologie provine de la un volum la care el se referea ca Liber officiorum spirituum, sau Liber dictus Empto. Salomonis, de princibipus et regibus daemoniorum, prin traducere însemnând „Cartea despre locurile spiritelor, sau cartea așa-numită Empto. Salomonis privind prinții și regii demonilor.” Chiar textul în sine atrage către el surse și mai vechi.
            Cea mai importantă lucrare a lui Weyer a fost un apendice, care a apărut și circula separat, numit Pseudomnarchia Daemonum (Regatul Fals al Demonilor), o listă a îngerilor căzuți și a atributele lor, care a devenit fundația unor opere oculte clasice. Printre acestea se afla Goetia sau Cheia Inferioară a lui Solomon, cea mai celebră operă englezească care a fost tradusă de S.L. MacGregor Mathers, al Ordinului Apusului de Aur, și destul de prost editată de Aleister Crowley, în 1904.
            Titlul tratatului lui Weyer sună destul de necompromițător – Regatul Fals al Daemonilor – dar citind textul, acești „demoni” nu par a fi demoni deloc în sensul comun acceptat. De fapt, aceștia par a fi exact opusul. De exemplu, această descriere a lui Buer spune: „El învață filozofia morală și naturală, dar și logica, și virtutea cunoașterii ierburilor.”
            Acești demoni par mai mult să semene cu arhetipurile inspiraționale ai lui Jung, sau daimonii Greciei Antice; unii dintre ei sunt chiar periculoși, pe când unii par neutri sau chiar, cum luăm din descrierile lui Weyer, binevoitori. Depinde de context.
Îngerii Căzuți întruchipează impulsuri către cursurile fixe de acțiune, așadar, generatori de formule și oglinzi specifice legilor din Tarot. 

Un foarte bun prieten, răvășit de ultimele evenimente ”sociale” m-a întrebat într-o manieră gravă, cine consider că este de vină pentru felul de-al fi al oamenilor, mai exact, dacă e mâna îngerului scamator, sau al demonului răzbunător? I-am răspuns: maimuța gri
Sper că a înțeles, iar dacă nu, sper că cele scrise mai sus să-l lămurească privind structurile incompatibile dintre anumite planuri, în pofida tuturor, a încăpățânării tradiționale și a experimentelor academice depășite.