Relaţii nepotrivite, urmările acestora şi ultima întâmplare a unui prieten

Ştiam că va muri, toate semnele prevesteau acest fapt. Ultima etalare făcută în toamnă anunţa începutul sfârşitului. Însă, oricâte semne ar fi, atunci când este vorba de un om tânăr, care pe deasupra îţi este şi prieten: este greu de acceptat fatalitatea.

Ştiam că va muri. Anul trecut, pe 1 decembrie, când ne-am întâlnit, după o tradiţie care nu are nimic programatic, dar care adună, instantaneu, grupul în zilele de sărbătoare, am văzut mantia morţii prinsă de umerii lui: semn că sufletul dezamăgit de alegerile minţii se pregătea de marele salt în ne-viaţă. În astfel de cazuri mă abţin să mă pronunţ, dar atunci m-am trezit vorbind, iar cei din jur, cum era şi normal, m-au privit uşor cruciş: pentru că este greu să accepţi informaţiile care îţi pun în pericol modul de a fi şi pachetul relaţiilor de bază.

Se spune că atunci când eşti pe drumul tău, adică pe drumul cel bun, eşti fericit, şi chiar dacă drumul este greu, găseşti energia necesară să faci faţă tuturor provocărilor. Şi, se mai spune – în continuare, că atunci când eşti nefericit, înseamnă fie că faci un mare ocol până la făgaşul destinului tău, fie te-ai rătăcit pentru totdeauna în labirintul lumii.

De mult prea multă vreme amicul meu era trist, deprimat şi teribil de imobil. Ştia că este bolnav, dar nu mai avea energia nici măcar să se îngrijoreze şi nici să-i îngrijoreze pe alţii, care ar fi avut forţa să pună pentru inima lui lucrurile în mişcare: atac de cord.

A murit în preajma zilei îndrăgostiţilor, aşadar conform tradiţiei care nu are nimic programatic, ne-am strâns toţi prietenii, de data asta pentru priveghi.

Priveghiul, evident, un spectacol, o oglindă perfectă a sufletului nebun şi frumos al lui Ingo: atitudini sublime vs. atitudini groteşti, transcendenţă vs. decadenţă, luciditate vs. „etnobotanic-itate”, decenţă vs. indecenţă, etc.

Dar ceea ce mi-a atras în mod special atenţia a fost recitalul relaţiilor nepotrivite, care s-au dovedit a fi sursa otrăvitoare, chiar şi pentru el, o forţă a naturii. Nu a reuşit să facă faţă viforului naturii umane, care l-a îngenuncheat, iar felul în care s-a raportat la lume a construit un nod gordian care din cauza morţii premature, a rămas nedesfăcut.

De ziua îndrăgostiţilor a murit omul cel mai îndrăgostit de dragoste şi de viaţă, dar care din pricina relaţiilor nepotrivite nu a reuşit să strângă în braţe nici dragostea, nici viaţa, pierzându-le pe amândouă, pentru totdeauna.

M-am gândit înainte să scriu despre astfel de lucruri, dar cred că nu deranjează pe nimeni, având în vedere că toţi vom trece prin această pe-trecere, când corpul părăsit de spirit va fi expus deopotrivă celor care s-au hrănit cu dragostea din el, precum şi celor care l-au sfârtecat folosindu-se de colţii cu pungi de venin ai reproşurilor.

Scriu aceste lucruri pentru toţi cei care se iau în serios în viaţă, pentru a muri cu folos, împăcaţi cu ei şi cu lumea.

Descriu aceste întâmplări personale pentru cei care mai cred că te poţi implica „impersonal” în viaţa altcuiva.

Scriu pentru că nefericirea ucide, fiind cea mai mare criminală în serie karmică. Scriu pentru că mi se face lehamite de cantitatea uriasa de nefericire existenta în jurul meu. Scriu pentru că m-am săturat să-i privesc pe cei apropiaţi cum aşteaptă cu detaşarea oii, ca minunile să coboare din cer.

Scriu pentru toţi cei care aşteaptă ziua de mâine pentru a rezolva noianul de păreri de rău, crezând că, dacă azi trăiesc, sunt nemuritori. Scriu despre nefericire pentru ca cel care citeşte aceste rânduri să se gândească la fericire ca la singura obligaţie în viaţă.

Am scris despre ultima întâmplare a lui Ingo, poate ultimul civilizator al barbarilor.

Dachia, Marea Preoteasă

Dachia, a fost şi rămâne stăpâna absolută a acestui pământ, locuit în prezent de o stranie combinaţie genetică generatoare de năpastă, poporul român.
Acest fapt nu este extras dintro legendă sau din scenariul unui film fantasy, ci din mărturiile istorice care chiar dacă nu se regăsesc în bibliografia discursului istoric de prezentare oficială a acestor locuri, ele (mai) există.

"În Dacia preistorică, Nicolae Densuşianu consemnează că întreaga catenă a Carpaţilor a fost un domeniu sacru al marilor divinităţi pelasge (pelasgii, părinţii geto-dacilor:

http://www.zamolxis.ro/modules.php?name=News&file=article&sid=100).

La toate popoarele, Pământul şi Cerul au fost cei dintâi zei cărora li s-au dedicat vârfurile cele mai semeţe unde pământul este cel mai aproape de cer, unde în jurul altarelor şi templelor se desfăşurau misterele, sfaturile obşteşti, târgurile, festivităţile şi ceremoniile religioase cele mari. Pe toate spaţiile geografice unde au vieţuit pelasgii este prezentă din vremuri ciclopice, antehomerice, columna.
De la coloana nelipsită de pe Muntele sacru până la piramidele înălţate spre văzduh, din Attica, Arcadia, Olimp, Macedonia, Micene până în Latium, Gizeh, aceasta păstrează caracterul religios al citadelelor pelasge unde stâlpul legendar al cerului are totdeauna alături un profil uman cu caracteristici întâlnite cu prioritate în munţii Carpaţi ai Daciei hiperboreene.
Hesiod aminteşte altarele sfinte ale vechilor timpuri pelasge decorate cu statui, altare, scaune de piatră, portice, înconjurate de blocuri enorme de piatră. Aceste altare situate pe vârful munţilor au fost agora preistorică primitivă şi gigantică din ţara cea sfântă a religiunii pelasge de la Oceanus Potamos la Istru - aprecia N. Densuşianu.

Pământul a fost întotdeauna vatra comună şi stabilă a universului uman. Acesta este altar şi tron zeităţilor începând cu GAEA- MAREA PREOTEASĂ, divinitate majoră ce ne-a transmis în calitate de mamă glie - mamă a naturii şi a morţii, principiul fecundităţii vieţii, ciclicităţii naturii şi regenerării acesteia. Orice templu era de fapt o locuinţă ce avea în centru vatra unde ardea focul sacru pe care se cocea pâinea obţinută din sfărâmarea boabelor, lângă care oamenii se adăposteau la căldură şi lumină, îţi confecţionau vasele, îmbrăcămintea, toate cele necesare traiului.

Altarul a fost vatra de sociabilizare umană ce a impus norme de convieţuire concentrate în religia născocită de femeile dace - cum susţinea Strabon. Cercetătoarea Maria Gimbutas demonstrează că femeile au creat o societate matriarhală ce a precedat-o pe cea patriarhală indoeuropeană specifică epocii bronzului şi fierului, o societate paşnică, creatoare de artă şi religie, întinsă în tot spaţiul europeano-mediteranean, din Nordul îngheţat şi până-n Africa, de la Atlantic în stepele Asiei.

Cultul zeiţei GAEA, deţinătoarea merelor de aur din Grădina sacră, a fost răspândit de veritabili apostoli feminini - cibyle, pitonese, preotese, pe meleaguri unde aceasta a devenit RHEA, BENDIS, IANA, LATONA, DAKIA, VESTA, ISIS, DEMETRA, ROMULA DEA.
Între ele s-a evidenţiat cibyla Eritreea. Se spune că aceasta a fost un adevărat apostol feminin care a plecat în misiunea sa de pe muntele Moma, din Apuseni. Numită şi Zaranda, cybila Eritreea a cultivat cultul Mamei Mari în marile sanctuare pelasge mediteraneene, în munţii Haemus (astăzi Balcani), în Grecia, Libia, Siria, Palestina, Egipt. Femeia străină cu cartea sub mână a devenit o importantã misionară în Imperiului Roman.

De la începuturi şi până în zilele noastre, călugăriţele şi mai ales mamele sfinte ale fiecărui cămin au umplut mereu locul marii zeiţe cu cel al VĂTRANEI, BĂTRÂNEI, BABEI.
În Ţara Soarelui - cum numea D. Bălaşa spaţiul carpato-danubiano-pontic, a Dakiei, a Soriţei, a Vestei, s-a format şi a existat cea mai veche societate matriarhală atestată documentar, cel mai vechi regat feminin condus de Marea Preoteasă - regină, reprezentanta Soarelui pe pământ, cea mai veche societate teocratică, paşnică şi creatoare, cel mai vechi corp de gardă feminin menit a apăra vetrele sacre, unic în istoria omenirii: amazoanele. De asemenea, aici s-a născut scrierea, tăbliţele de la Tărtăria fiind legate de cultul dezvoltat al divinităţii feminine, conform argumentelor Mariei Gimbutas (de altfel grafemele şi scrierea au existat numai pe teme religioase şi sunt vechi de peste 7000 de ani).

Cel mai vechi cod de legi „Belaginele” din care s-au inspirat toţi legiuitorii lumii, cât şi primele şcoli de iniţiere în misterele antichităţii - corpul vestalelor diferenţiat pe roluri pentru sanctuarele ce împânziseră lumea pelasgă, aparţin tot acestor locuri ale strămoşilor noştri. Aici a fost creat şi cel mai vechi folclor din lume atestat documentar pe la anul 1400 î.Hr., folosit pentru medicaţii de către farmacoane.
În concluzie observăm cum Kogaionul era un consiliu al zeiţelor ce slujeau Marii Preotese GAEA, iar discipolele acesteia i-au răspândit cultul în toate colţurile lumii pelasge.

Deşi Kogaionul îşi avea sălaşul la început în peşterile şi grotele vârfurilor muntoase, el nu este un munte în sens geografic, ci în sensul celei mai înalte forme de organizare a ansamblului de practici religioase ale Marii Zeiţe. El este sfatul zeiţelor slujitoare ale cultului GAEI care a fost preluat de bărbaţii iniţiaţi, conturat şi întărit de filosofia uraniană zamolxiană.

Centrele de cult religios, ca sfat al înţelepţilor, al marilor conducători ce dominau poporul într-un sistem organizatoric unitar, erau dispuse pe toată aria de cuprindere şi aveau un rol determinant în cadrul monoteismului religios dacic. Ele erau coordonate de la centru de Marele Preot, cum stă mărturie şi Sarmizegetusa.
În fiecare casă, Kogaionul a fost păstrat de femei într-un altar al credinţei orientat mereu spre Soare-răsare. Kogaionul a urcat pe munţii cei mari unde oamenii se închinau zeiţelor, unde sacerdoţii îi sfătuiau pe conducătorii poporului în momentele cruciale ale existenţei, unde se afla mai apoi Sfatul Înţelepţilor, locul iniţierii în tainele religiei şi moralei.

El a evoluat de la vatra focului sacru la altarul Marii Zeiţe unde se afla nelipsita coloană - simbol al contopirii Cerului cu Pământul.
Chiar şi termenul OM este o creaţie a teocraţiei feminine, un cod pentru Existenţă cât şi pentru opusul acesteia: MOartea."

.
.
.
sursa: via mail
imagini : http://gloriagypsy.deviantart.com

Despre o carte şi vise pline de litere

După spusele clarvăzătorilor care mă studiază atent, ca pe un gândăcel de pe Sirius, prin lupa-lupelor-de-aur pierdută de un vrăjitor bătrân şi dezinteresat de cele materiale, în ultima perioadă de timp am traversat o suită (mă feresc de cuvântul serie) de întâmplări complicate, menite, evident, să-mi simplifice existenţa alambicată. Aşa să fie! Nu voi face inventarul minunatelor întâmplări, ci mă voi referi la unul singur şi mai cu seamă la efectul dat de acesta.

Totul a început acum două săptămâni când subconştientul (proprietate impersonală) a accesat un folder special din Baza de Vise Universale a Lumii, ceea ce a condus, la început, la lipsa parţială de vise, asociată cu insomnii îmbufnate, ca mai apoi să-mi dau seama, adică să conştientizez activ că nu mai visez ca... altădată. Adică, zic, genul acela de vis după care le spui celor care se întâmplă să fie lângă tine când te trezeşti, că... „se făcea că: mergeam pe un drum, eram întrun loc, alergam pe o plajă, mă luptam cu o umbră etâcî, etâcî, etâcî...” adică acţiuni standard, alb-negru sau color, cu personaje în mişcare, cu sau fără sens, generatore de senzaţii şi proiecţii, întrun cuvânt VISE.

De fapt, după perioada menţionată de CO (concediu oniric), am început să visez cuvinte. Da, cuvinte, liste de nume, jurnale personale, de călătorie, scrisori de dragoste, armistiţii, romane, nuvele, poezii, istoriografie, întrun cuvânt LITERE.
Se înţelege că experimentul, luându-mă oarecum pe nepusă pernă, mi-a creat serioase probleme în decodarea informaţiilor „concentrate”, asta întro atmosferă existenţială suficient de întortocheată, după cum vă mărturiseam la început... Am concluzionat, cu girul clarvăzătorilor din umbră, că, da, îmi lipseşte capacitatea de a mă concentra şi de a citi ceea ce ochii interiori parcurg.

Chiar şi în noile condiţii date de karmă nu pot spune că nu visez, pentru că aş induce interlocutorul în eroare, dar parcă nici nu i-aş putea spune cu un ton nonşalant: „...ştii, cum să-ţi spun, dintro dată a apărut un text. La prima vedere un poem epic dar, după o analiză mai atentă, am realizat că fragmentul propus aparţine, mai degrabă, genului dramatic, în clasificare zecimală universală notat cu 82-2”. Şi chiar dacă somnul a fost odihnitor, el (interlocutorul matinal) m-ar lua în brate, m-ar pupa părinteşte pe frunte şi mi-ar propune să mai dorm un pic, meditând apoi la surmenajul intelectual ca la o maladie gravă, poate chiar mortală... Asta în prima dimineaţă, dar ce se va întâmpla în a doua, a treia, a cinci suta dimineaţă?
Aşadar, pentru a evita un astfel de scenariu post oniricopat mi-am propus o stare de veghe continuă, anulând oferta serviciului bibliografic al subconştientul, alegând să citesc conştient (sau, mă rog, aşa în felul meu) cărţi atent selecţionate.

(Şi asta am şi făcut, iar ceea ce am scris până acum are rolul unei introduceri, ceea ce vreau să spun, abia de acum începe...)

Am bântuit aşadar librăriile, după... texte, cărţi, în căutarea marelui vis aducător de odinnă. Ni-mic, adică nicio carte nu m-a strigat în adevăratul sens al cuvântului. Straniu, nu-i aşa, la ce ofertă generoasă are piaţa editorială? De fapt, plimbatul printre cărţi face parte dintrun mai vechi ritual când nu mai am alte soluţii pentru a dilua apa de plumb a dilemelor. Şi atunci, se întâmplă să sară din raft cartea, informaţia, mesajul, descântecul sau desfacerea unui gând rău care mă leagă incomod de umbra unui suflet flămând. După un pelerinaj eşuat în librăriile oraşului, am intrat în catacombele bibliotecii publice, unde am drepturi depline, datorită serviciului dedicat în slujba cuvintelor înşirate pe firul înşelător al verbului...

Faptul că din sute de mii volume, doar unul îmi poate ocroti nopţile ochilor întredeschişi (vameşi păgâni pe graniţa dintre vis şi realitate), m-am îmbrăcat în costumul înduioşător al unui explorator în carul cu fân după acul mi(ti)c, pierdut de un croitor pitic, dar şi bătrân şi dezinteresat de cele materiale.
Metoda disperată, pe care o aplic doar atunci când sunt devastată de lipsa de inspiraţie, este de a lăsa mâna să treacă peste gardul de hârtie şi carton al raftului kilometric de carte, invocând materializarea imaginii oglindite de sufletul meu în cuvintele scrise undeva - de cineva în lume, cuvinte al căror destinatar aprioric sunt, întrunul din momentele trecerii prin pădurea de litere materializate a realităţii de-formate.
Şi mâna s-a oprit.

(ţine-te bine şi mai ai un puţintică răbdare, că abia acum începe, de fapt, prezentarea cărţii)

Aşadar Roata fatidică s-a oprit la Ultima licornă, scrisă de mag-nificul Peter Beagle, apărută în 1998 la editura Univers. Deschid la întâmplare să verific senzorul eteric de la purtător: pagina 43, iar ochii alunecă pe al treilea paragraf din mijlocul paginii: „...ia-mă cu tine – să râdem, să ne purtăm noroc unul altuia, să trecem împreună prin ceea ce-i necunoscut în faţa noastră. Ia-mă cu tine!” Curat fatalitate, îmi zic! A cui a fost replica? Am căutat pe pagină, iar uimirea se umflă ca o gogoaşă dulce şi aurie. Cuvintele au fost puse pe dialogul unui magician, pe numele lui de carte Schmendrick, aflat întro conversaţie, hotărâtoare pentru mersul înainte al poveştii, cu o fiinţă magică, o prezumtivă ultimă licornă. Strâng cartea la piept şi plec mulţumind celor care cu atâta răbdare îmi veghează întâmplările.

La început am citit doar câteva pagini, după un la fel de vechi obicei, acela de a întinde resursele limitate a stării de bine, atât cât rezistenţa le permite. Şi cum „depozitele mele legale de răsfăţ” sunt suficient de îndepărtate, încât să fie nevoie de mai mult de o întindere de mână pentru a le ajunge, m-am obişnuit să las întotdeauna şi pentru „mâine” o firimitură cu care să înşel demonii adormiţi din jurul inimii oarbe şi inconştiente...

Asta până ieri noapte, când am luat cartea şi ne-am citit una pe alta pe nerăsuflate, per total o sută patruzeci de pagini (scrise destul de mărunt). Un vis real, care cred că m-a pregătit pentru noul format de programe onirice enunţat mai sus.

Nu pot şi nici nu vreau să vă povestesc povestea, ar fi nepotrivit. Este o carte care merită să fie descoperită personal, cuvânt cu cuvânt, capitol cu capitol. Tot ce pot să vă spun, că este aducătoare de dimineţi pentru sufletul care, de felul său, cochetează cu amurgul.
Dar, totuşi, pentru că ţin foarte-foarte mult la voi, călătorii mei dragi şi neînfricaţi de pe tărâmul virtual al Tarotikonului, vă propun un joc din care sper să culegeţi suficientă curiozitate încât să porniţi voi înşivă în căutarea ultimei licorne. Voi deschide „la întâmplare” cartea alegând câteva fragmente, ele însele adunând poate esenţa unei alte poveşti de care fiecare, în felul său, are nevoie:
Şi cartea se deschide la pagina 139:
„Noul poem urma să fie o sestină şi, în vreme ce urca scările spre camera sa, prinţul Lir îşi legăna capul, încântat, jonglând cu cuvintele de la coada versurilor. „Pe primul i-l las în faţa uşii”, şi gândea, „şi pe celelalte să le păstrez pentru mâine”. Sta acum la îndoială dacă să rămână la prima sa hotărâre de-a nu-şi semna operele, sau să le treacă sub pseudonime ca de pildă, „Cavalerul Umbrelor” sau le Chevalier Mal-Aimé, când la un cot al scării o întâlni pe doamna Amalthea. Ea cobora grăbită pe întuneric şi când îl văzu scoase un sunet ciudat, ca un suspin, şi se opri locului cu trei trepte mai sus de el.
Purta o rochie pe care unul din oamenii regelui o furase pentru ea din Hagsgate. Îşi lăsase părul pe spate, era cu picioarele goale şi, văzând-o acolo pe scară, prinţul Lir simţi o durere atât de sfâşietoare, lingându-i oasele ca o limbă de foc, încât lăsă deodată să-i cadă poemele şi speranţele şi se întoarse s-o rupă la fugă. Însă cum în adâncul inimii sale era un erou, se întoarse iarăşi cu faţa spre ea, spunând cu un glas calm şi curtenitor:
- Îţi urez seară bună, doamna mea!...”

A doua oară cartea se deschide la pagina 141:
„Spaima i se întoarse în ochi asemeni unei pietre uriaşe prăvălindu-se întro apă stătătoare; totul se întunecă şi se învîrteji, şi umbre iuţi se năpusteau din toate părţile. Spuse:
- Fug dintrun loc bun, unde eram la adăpost, şi noaptea arde jur împrejurul meu. Dar este şi ziuă, şi umblu pe sub stejari în ploaia caldă, acră, şi sunt fluturi, şi un sunet de miere, şi drumuri bălţate, şi oraşe ca oasele de peşte, şi lucrul acela cu aripi o omoară pe bătrână. Eu alerg, alerg prin focul care mă îngheaţă, oriunde m-aş întoarce, şi picioarele mele sunt picioarele unei sălbăticiuni...”

Şi a treia dată, cartea se deschide la pagina 30:
„Licorna îl privi cu ochii ei întunecaţi, nesfârşiţi, iar el surâse nervos şi-şi privi mâinile.
- Rareori omul este luat drept ceea ce şi e în realitate, spuse. Multe sunt judecate greşit în lume. Adevărul este însă că am ştiut că eşti licornă de când te-am văzut, de la bun început, şi mai ştiu că sunt prietenul tău. Şi totuşi, mă crezi un bufon, un păcătos, sau unul care abia aşteaptă să te trădeze, şi asta ar şi trebui să fiu, dacă aşa mă vezi tu. Vraja asupra ta este doar o vrajă, şi se va risipi de îndată ce vei fi liberă, dar farmecul judecăţii greşite pe care ai făcut-o în privinţa mea va trebui să-l port pentru totdeauna în ochii tăi. Nu suntem întotdeauna ceea ce părem, şi aproape niciodată nu suntem ceea ce visăm. Şi cu toate acestea, am citit sau am auzit un cântec, cum că licornele, pe când timpul era tânăr, ştiau să facă deosebirea între falsa strălucire şi cea adevărată, între râsul buzelor şi focul inimii.”

Şi jocul, deocamdată, s-a închis, odată cu cartea...

PostScriptum: Pentru a completa şirul paradoxal al întâlnirii cu oglindă cuvântătoare a acestei cărţi, vă mai spun că traducătorul ei este Mircea Ivănescu, un personaj de poveste cu care destinul a hotărât să mă întâlnesc cu mulţi ani în urmă, şi care, atunci, mi-a dăruit un poem croit după cifrul zilei mele de naştere.