07 iulie, 2009

TREC

Mâinile, stinghere, caută prin gratiile încleştate în zidul rece, Lumina. Se încălzesc? Cer? Îmi pasă? M-am obişnuit să te caut în lumea ta, aşa cum în alte vieţi te căutam în temniţele condamnaţilor la moarte sau în azilele ancorate în bolile grele ale minţii.
Trec pe lângă singura fereastră a vieţii tale, dar nu ai forţa? curajul? să strigi după mine. Te limitezi în a mă aştepta, ca şi când prezenţa mea condiţionează Răsăritul, însă...
Mâna dreaptă, stingheră, se iţeşte în lumină şi duce în căuşul ei o parte de cer irisului stâng, o fărâmă de senin. Cel puţin, azi, vom avea ochii albaştri!...

Trec, n-am să intru în chilia ta şi nici n-am să-mi încleştez genunchii în pământ ca tu să te strângi ghem în braţele mele. Voi toarce, altcândva, din caierul aspru al inimii tale, aşa că, azi, rămâi cu tine, sub bolta rece a eremitului.

imagine: http://csnyder.deviantart.com/art/hermit-shack-78463091

3 comentarii:

Anonim spunea...

Daca nu ar fi atat de multa tristete in cuvintele tale, sincer mi-ar fi frica sa stiu ca existi undeva in apropierea mea. Vai, celui ce iti poate provoca furia profunda in sufletul tau straniu si puternic. Spre mine sa gandesti de bine. Cu admiratie autentica, un Om!

Mag Dalen spunea...

este doar o chestiune de perceptie a propriilor proiectii: tristetea, furia, frica si admiratia (invocate in comentariu) sunt atributele tale intime pe care le identifici si in mine. Gand Bun!

dyanna spunea...

Nu stiu de ce am impresia ca e ceva durere in cuvintele tale.Foarte expresiva poza.

Trimiteți un comentariu