Dhu'l-Nun Egipteanul, unul din marii lor maeştri îşi descria discipolii “...sufit este cel al cărui limbaj reflectă realitatea stării sale spirituale. El nu spune nimic altceva decât este; când rămâne tăcut, comportamentul său îi arată starea, iar starea lui proclamă faptul că a zdrobit legăturile lumii acesteia.”
În limba sufi-lor sama' este urechea inimii care prin ascultarea ariilor armonioase elevează sufletul făcându-l să intre în extaz şi să se dizolve cu absolutul. Pentru sufi, sama' este chemarea lui Dumnezeu. Astfel misticul întoarce spatele lumii contopindu-se cu divinitatea.
Pentru cei ignoranţi poemele poeţilor sufiţi Omar Kayam, Hafiz sau Rumi pot părea profanări ale religiei şi conduitei umane, însă pentru cei înţelepţi beţia despre care vorbesc este extazul divin, iar vinul roşu este plăcerea care se naşte în suflet când practicantul reuşeşte să atingă extazul.
Pentru un spirit crescut într-un spaţiu creştin, codul sama' poate părea dificil. Din acest motiv am ales un text a lui Divane Mehmed Celebi, care explică în Tratatul despre reuniunea spirituală mawlawită, alcătuit în versuri, simbolismul pe care îl comportă sama':
«Iată un rege a întrebat un derviş: “Ce este veşmântul acesta, ce este acoperământul capului tău?”
Dervişul a răspuns: “O, rege de nobilă spiţă! Veşmântul mi-e mormânt, acoperământul capului, piatră funerară.
Regele a spus: “Cum se face că un mort poate vorbi, părinte? Nimeni nu a auzit în acestă lume morţii vorbind.”
Celălalt a zis: “Nu ai auzit, o, rege, că în mormânt e o judecată unde eşti silit să răspunzi?”
Primul a întrebat: “Moartea dansează oare în această lume? Cine îi pregăteşte locul dănţuirii?”
Celălalt a zis: “În clipa când sunetul trâmbiţei va izbucni, morţii se vor ridica pentru a dănţui.”
Primul a spus: “Care e, o, prietene, taina dansului rotitor al dervişilor Mawlawiya?”
Celălalt a spus: “Cât ptiveşte tainele sale, atât ţi-ar fi de ajuns: trebuie să porneşti spre locul de unde ai venit.”
Primul a spus: “Răspunde-mi dar, care e taina Maestrului vostru, strălucitor precum soarele în semnul lui zodiacal?”
Celălalt a spus: “Ascultă, o, rege, al lumii! Îţi voi spune şi îţi voi desfăşura în cuvânt taina sa.
Înainte ca lumea să fie creată, pe când nici o creatură şi nici un om nu erau,
Acest Dumnezeu era o comoară ascunsă, nimic altceva decât El nu era, o, rege!
Nu erau împreună cu El decât numele şi atributele Sale. Ceea ce e altceva decât El era, prin esenţă, neant"...
A dorit să fie cunoscut cu atributele Sale, a dat o poruncă şi a creat cu un kaf (poruncă divină, "fiat"-tul creator din Coran) şi un nun.
Şi-a făurit, o, rege, o oglindă în care Dumnezeu S-a văzut pe Sine cu atributele Sale.
Omul este această oglindă a lui Dumnezeu, priveşte-l şi înţelege; Cel văzut e Dumnezeu, numele şi atributele Lui.
S-ar spune că această esenţă pură e un punct; din iuţimea evoluţiei lui se nasc toate posibilele.
În interiorul acestui cerc imaginar, fiinţele evoluează: oamenii ca şi djinii şi toate posibilele.
dar cercul, să ştii, are două feţe deosebite; pune-o pe una la dreapta, pe cealaltă la stânga.
Faţa de dreapta e lumea exterioară, faţa de stânga e lumea interioară.
Dar faţă în faţă cu El: acesta e locul omului.
Omul e oglinda Celui Preamilostiv.
Punctul se mişcă pe cercul imaginar, se roteşte întorcându-se la sine însuşi.
Când punctul a revenit în locul de pornire, toare ramurile dispar de la sine.
Tot ceea ce e altceva (decât Dumnezeu), toate fiinţele posibile sunt, s-ar zice, un punct.
Ele evoluează de-a lungul cercului imaginar precum ştiinţa evolează spre cunoaştere.
Atunci când posibilele reajung la originea lor, ceea ce e altceva (decât Dumnezeu) dispare; rămâne doar Esenţa sa pură.
În acel moment Dumnezeu se dezvăluie slujitorilor Săi prin numele Păcii.
Pacea fie cu voi, o, slujitori! Sunteţi acum eliberaţi de îndoială şi şovăieli. Aţi cunoscut, cu o ştiinţă certă, unitatea Mea. Pace asupra voastră, o, credincioşi!"...
foto din:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu