07 iunie, 2009

Inorogul Alb

De câteva zile sunt pe pilot automat. Las lucrurile şi gândurile să pună stăpânire pe mine, iar eu nu mă împotrivesc ca altădată. Merg unde vor paşii, privesc unde vor ochii, ascult ce vor urechile şi iubesc ce vrea inima. E simplu, e mult mai simplu aşa, şi realizez că nimeni, în afara mea, nu mi-a complicat existenţa. Aşa că, îmi aranjez mai bine, pe umeri, mantia păcii şi merg pe urma paşilor mei, eliberată de stăpânirea grea a reproşurilor.

Îmi surprind mâinile întinzându-se după o revistă, Psychologies Magazine. Coperta este neatrăgătoare, dar am încredere în alegerea mâinilor şi a ochilor. O deschid. Sunt multe, prea multe imagini, dar citesc la întâmplare titlurile. Descopăr cu bucurie un interviu dat de Antonio Lobo Antunes. Printre altele este întrebat despre motivaţia oamenilor de a cerceta Lumea şi de citi literatură (oh, dulcele meu drog!), la care autorul Ordinii naturale a lucrurilor a răspuns: „Oamenii îşi fac planuri, vor să afle răspunsuri din cărţi, dar nu poţi şti răspunsurile, pentru mine asta este atât de evident. Eu am mai multe întrebări decât răspunsuri. Am foarte puţine certitudini. Lucrul important în viaţă e să te laşi mereu surprins. Oamenii sunt mai bogaţi decât credem noi, te surprind mereu. E o mare onoare să fii viu, e fascinant. Pentru mine, nu e important unde trăiesc, aş putea trăi aici, în Bucureşti. Şi care e visul nostru într-o viaţă? Să fim înţeleşi. Oamenii se uită la tine, dar nu văd cine eşti. E plicticos să fie nevoie să explici ceea ce gândeşti”...

Zâmbesc, îmi plac oamenii ce gândesc şi trăiesc omeneşte. Asta înseamnă atât de mult, de fapt! Îmi plac oamenii cărora nu trebuie să le desenez cerul pentru a citi mesajul secret al stelelor, îmi place Cristina, care azi, când i-am spus în timp ce miroseam o floare, că aceasta are un parfum albastru, a tradus olfactiv imediat "albastrul" vegetal, "ştiindu-l" prin cuvintele mele.

Gândul îmi zboară la Omul meu, iar în drum către el, gândul meu se întâlneşte cu gândul lui pentru mine, iar gândurile noastre, întâlnindu-se, se cuprind în îmbrăţişări şi în sărutări tandre, până când vârtejul ireal ne dăruieşte, definitiv şi misterios, unul altuia, în afara timpului, în afara spaţiului, într-o lume a-nume. Încă nu-l sun, nici el încă nu mă sună şi ochii mi se aşează din nou pe şirul literelor care adună matematic ideea lui Antunes: „Când găseşti pe cineva care te înţelege, e perfect, dar extrem de greu. Celălalt se va uita la mine şi va înţelege ce vreau să zic, dacă am norocul să-l găsesc pe acel Cineva Minunat. Să vorbeşti fără cuvinte... dar oamenii de acest fel nu se găsesc uşor. Am cunoscut un scriitor, Jorge Amando, el spunea: inorogul alb vine o singură dată, dacă trece prin faţa ta, nu îl pierde! În general, noi, oamenii, îl pierdem pentru că nu suntem obişnuiţi să fim fericiţi. Şi nu îl vedem. Complicăm viaţa teribil...”

Multe din cuvintele rostite de Antunes sunt cuvintele rostite de mine, celor din jurul meu. Acesta este un habitus, un mod de viaţă. Este greu să trăieşti cu credinţă, este greu să te laşi purtat de semnele bune, este tot mai anormal să fii normal.

Citesc mai departe răspunsul întrebării următoare, ce îl chestionează pe Antunes despre lucrurile cu care oamenii sunt, în general, obişnuiţi: „Cu singurătatea şi cu tristeţea, şi cu a fi neînţeleşi. Amado era mai bun decât cărţile sale şi ştiţi de ce? Pentru că avea atâta cunoaştere a vieţii. A fost comunist, a suferit apoi persecuţia comuniştilor. Şi era un tip foarte singur... era foarte cald ca om. Era aşa de frumos să îl vezi cu soţia lui. Îi atingea sânul în public atât de natural şi deloc vulgar, ca un semn al cunoaşterii lor intime, şi spunea: „ea e inorogul meu alb”...

Nu am răbdare şi sun. În altă parte a lumii, atât de departe-atât de aproape, iubitul meu îmi răspunde:
- Draga mea, nu pot vorbi acum.
- Ştiu, dar, totuşi, vreau să-mi răspunzi la o întrebare, ce spui, sunt eu inorogul tău alb?
- Nu te aud, iubito, e un zgomot infernal în jurul meu. N-am auzit întrebarea!
- Hai, răspunde-mi cu da sau nu, dacă tu crezi că eu sunt inorogul tău alb.
- Of, nu aud nimic, dar indiferent de întrebare, răspunsul este DA.

Îmi potrivesc şi mai bine pe umeri mantia magică şi privesc pe fereastră cum o nouă poveste frumoasă dă să coboare în lume... Nu-ţi face griji, cititorule, disting în sufletul tău atât de mult loc pentru dragoste!

2 comentarii:

Orin spunea...

E frumoasă, frumoasă povestea inorogului alb... şi locul ăla pe care îl găseşti disponibil pentru dragoste în sufletul meu... Sper că n-am trecut deja pe lîngă inorog!!! :(

Orin spunea...

http://www.poezie.ro/index.php/poetry/1751840/index.html - unicornul meu pierdut ;)

Trimiteți un comentariu