răul insistă, spoindu-se cu ojă şi cu ruj strident... ignor?
Schelă-lă-ie, de fapt vorbeşte. Îşi face unghiile. De cel puţin o oră îşi face unghiile, îşi ascute ghearele odioase, le dă luciu asemeni lamelor de oţel. Schelăie şi scârţâie din pilă...
Stă în dreapta mea, eu stau în stânga ei. Nu pleacă, pentru că ştie că mă enervează. Îmi turuie ca o mitralieră problemele ei existenţiale, lipsa ei de sprijin şi dragoste, lipsa ei de şi de şi de, un nesfârşit lanţ karmic de „de”-uri...
Stă în dreapta mea, eu stau în stânga ei. Nu pleacă, pentru că ştie că mă enervează. Îmi turuie ca o mitralieră problemele ei existenţiale, lipsa ei de sprijin şi dragoste, lipsa ei de şi de şi de, un nesfârşit lanţ karmic de „de”-uri...
Dacă cineva m-ar întreba ce face acum, aş răspunde „ţesală calul!” Orice ar face această fiinţă asociez, automat, cu calul şi grajdul aferent, cu biciul şi şaua, cu gunoiul şi potcoava, cu musca şi orificiul de bază, cu coama şi zăbala etc. (etc. egal eufemisme). Ea, de fapt, îşi face unghiile, le face drăguţe, cu luciu metalic, pregătindu-le de atac.
Le simt deja în gât, iar oja-i sângele uscat, proba crimei, dar şi a marii eliberări, nirvana prin absenţă, detaşare totală, zen... Ce păcat că e căcăcioasă şi nu face ceea ce gândeşte!
Cuvintele se formează în grumazu-i dogit, le rumegă, apoi le scuipă într-un şuier ce-mi dă fiori. O ştiu de ceva vreme, sau poate nu acesta este motivul pentru care automat timpanul meu decriptează cuvintele ce-l străpung, aşa încât în urechea exterioară intră o frază, iar urechea interioară primeşte traducerea corectă a textului, cu mesajul lui subliminal cu tot. La început era interesant, dar acum, după câteva săptămâni de convieţuire, ca orice lucru constant şi la îndemână, nu numai că nu-mi mai incită interesul, ci chiar mă enervează rău-de-tot. Îi caut vina în nebunia-i pitică, dar repetitivă, în creierul-titirezic şi gelatinos ce învârte în gol un singur discurs: „odă mie însămi”...
Când am văzut-o prima dată, am vrut să închid ochii. Mă apăram incipient, struţeşte. Îmi căuta privirea ( un truc al femeilor, care ştiu mai multe trucuri decât altele) şi emitea constant cuvinte frumoase, alese, mândre şi falnice, care laolaltă compuneau un aluat dintr-ăla dospit ce creşte şi năclăieşte tot ce atinge, ce adună imediat muşte, încât nu mai auzi fraza de bâzâitul lor.
Îi miroase gura, ştie acest lucru, iar atunci când tace şi nici nu rânjeşte, o adună în cavitatea bucală, pliu cu pliu, încât atunci când o vezi spui, gata, nu mai are gură, în univers e linişte, se aude muzica sferelor. Dar, nu ai rostit bine „sferelor” că ţi-a simţit bucuria şi auzi un nechezat cu pretenţie de arie de operetă. Firesc, urechile-mi intră instant în atac de panică, iar stânga, mai sensibilă, începe să ţiuie.
Mă priveşte pe sub sprâncene. Dacă mă întorc către ea, va zâmbi şăgalnic... Ia, să văd, să-mi confirm! Mă întorc, ridică agale capul mic şi-mi zâmbeştecă cu toţi dinţii din faţă şi din spate, ca o iapă excitată. Îngrozitor!
-Iubita, ce lac de unghii mi s-ar potrivi? Uite, mie îmi place culoarea asta, sidefată. E finuţă!
Şi, plină de încântare, îşi mâzgăleşte potcoavele diafane.
Nu mai suport, unde am pus punctul?
n
foto: Andrei Nacu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu