04 septembrie, 2008

InjuratURA

Poarta se închide automat după mine. Am ieşit din casă pe caldarâmul oraşului. Este foarte mult zgomot. Pe lângă sunetele metalice ale maşinăriilor percep un şuier constant, la fel de agresiv, vocea oamenilor. Se vorbeşte mult pe stradă! Se vorbeşte mult, urât şi tare. Fără să vreau înregistrez frânturi din vocile celor ce trec pe lângă mine. Se prind de urechea mea cuvinte, fire din urzeala unui plan, şoapte de taină, declaraţii, acuze dar mai ales înjurături. Se înjură în exces, şi când trebuie, dacă trebuie, şi când nu este cazul. Înjurătura a devenit un tic verbal aplicat cu precădere în spaţiul public urban, adică acolo unde, teoretic, pretenţiile sunt mai mari, iar nazurile pseudoaristocratice mai la vedere.

Românul înjură mult, agresivitatea verbală rămânând ultimul avanpost de luptă şi de recunoaştere a sa ca luptător. Trist!
Traseul către birou mă duce printr-o intersecţie problemă, plină de tensiuni, blocaje de trafic şi curios de multe accidente. O traversez, fac stânga şi intru în perimetrul tribunalului înconjurat obicei de grupuri de interese adverse , trec de el ajung în raza universităţii, după care intru în zona parcurilor, două mai mici şi unul mai mare şi mai umbros. Drumul este frumos, dar disconfort datorită plaselor de cuvinte care mâzgălesc aerul, spurcându-l cu gânduri şi intenţii malefice. Din acest motiv când vreau să mă plimb de dragul plimbatului, aleg un loc cât mai de îndepărtat de “civilizaţie”.
Foarte puţini din cei care înjură ştiu că această formulă verbală este o formă a magiei verbale, o relicvă a blestemului, de unde şi forma ei în propoziţie interjecţională. Nu facem falsete pudibonde şi ştim că fiecare popor se mândreşte cu înjurăturile lui, însă, ca un element comun, să-l numim “unificator”, se preferă selecţia cuvintelor şi noţiunilor religioase precum şi lexicul spumos din domeniul terminologiei sexuale. Acest fenomen este observat mai cu seamă la români, la turci şi la fraţii noştri, unguri. Evreii au altă obsesie, escatologică, iar germanii îl invocă până la plictiseală pe Diavol.
Tipologia înjurăturilor tradiţionale româneşti este vastă, însă gama sacră numai noi am dezvoltat-o până în detaliu, până la triumf. Se înjură de cruce, cuminicătură, de morţi (în special morţii matriliniari), comândare, lumânare, suflet, mormânt, colivă, prescuri, spovedanie, botez, cununie şi de toate tainele Bisericii - principala sursă de inspiraţie, iată!
Din punct de vedere psihologic, înjurătura atestă nevoia de descărcare emoţională a omului, dar şi un gen de înclinaţii spre blasfemie, care îl situează pe om oarecum în afara obişnuitului şi a normalităţii, oferindu-i valenţe demonice. De aici rezultă şi ambivalenţa (nu se putea altfel!) înjurăturii în cultura populară, pentru că cel care înjură îşi asumă un risc al păcatului dar, pe de altă parte (aia de ne place nouă mai mult), înjurătura are virtuţi apotropaice şi este, în mentalitatea românului, o probă a bărbăţiei: “Băiatul care nu-i deprins să suduie măcar de mamă, se va însura cu mare greutate, că cică are mai multe coaste de femeie” (din colecţia de Credinţi şi superstiţii a lui Arthur Gorovei).
În cazul acesta ce este de făcut?! Evident, să aşteptăm până când ecologia umană va colecta şi recicla dejecţiile verbale de pe stradă, din parcuri, din instituţii, din şcoli, de pe terenurile de sport, din cafenele, terase, mijloace de transport în comun, mass media, literatură, muzică, magazine, piscine şi alte locuri de agrement etc., etc., etc..., dar mai ales din noi!

n
n

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu