Poarta se închide automat. Am ieşit din casă pe caldarâmul oraşului. Este zgomot. Pe lângă sunetele metalice ale maşinăriilor percep un şuier constant, la fel de agresiv. Vocea oamenilor. Se vorbeşte mult pe stradă! Se vorbeşte mult, tare şi urât!
Fără să vreau, înregistrez frânturi din vocile celor ce trec pe lângă mine. Se prind de urechea mea cuvinte, fire din urzeala unui plan, şoapte de taină, declaraţii, acuze, dar mai ales înjurături!
Se înjură excesiv, şi când trebuie, dacă... trebuie, şi când nu este cazul. Înjurătura a devenit un tic verbal, aplicat cu precădere în spaţiul public urban, tocmai unde pretențiile de neam bun sunt mai mari...
Fără să vreau, înregistrez frânturi din vocile celor ce trec pe lângă mine. Se prind de urechea mea cuvinte, fire din urzeala unui plan, şoapte de taină, declaraţii, acuze, dar mai ales înjurături!
Se înjură excesiv, şi când trebuie, dacă... trebuie, şi când nu este cazul. Înjurătura a devenit un tic verbal, aplicat cu precădere în spaţiul public urban, tocmai unde pretențiile de neam bun sunt mai mari...
Traseul către birou mă duce printr-o intersecţie problemă, plină de tensiuni, blocaje de trafic şi... multe accidente!
O traversez, fac stânga şi intru în perimetrul tribunalului înconjurat de grupuri de interese contrare. Trec de el, ajung în raza universităţii, după care intru în zona parcurilor, două mai mici şi unul mai mare şi mai umbros.
Drumul este frumos, dar disconfort datorită plaselor de cuvinte care împut aerul.
Înjurătura este o formă de magiei verbale, o aplicație ”soft” a blestemului, de unde şi forma ei în propoziţie interjecţională.
Departe de falsete pudibonde, popoarele primitive se mândresc cu înjurăturile lor, ca de o panoplie cu arme invizibile, letale, ce de un as strălucitor într-o mânecă cu manșetă murdară. Și românii se mândresc cu colecția de înjurături tradiționale, transmise din tată-n fiu, care atestă, nu doar creativitate, ci și cunoștințe complete despre noțiunile religioase și sexuale, cu efect percutant.
În acest registru, înjurătura este omniprezentă la români, la turci şi la unguri.
Tipologia înjurăturilor tradiţionale româneşti este vastă, însă gama sacră numai noi am dezvoltat-o până în detaliu, până la triumf!
Se înjură de cruce, cuminicătură, de morţi (în special morţii matriliniari), comândare, lumânare, suflet, mormânt, colivă, prescuri, spovedanie, botez, cununie şi de toate tainele Bisericii - principala sursă de inspiraţie, iată!
Din punct de vedere psihologic, înjurătura atestă nevoia de descărcare emoţională a omului, dar şi un gen de înclinaţii spre blasfemie, care îl situează pe om oarecum în afara obişnuitului şi a normalităţii, oferindu-i valenţe demonice.
De aici rezultă şi ambivalenţa (nu se putea altfel!) înjurăturii în cultura populară, pentru că cel care înjură îşi asumă un risc al păcatului dar, pe de altă parte (aia de ne place nouă mai mult), înjurătura are virtuţi apotropaice şi este, în mentalitatea românului, o probă a bărbăţiei...
Invoc momentul ca firmele de ecologie să evolueze până într-acolo când vor putea colecta şi recicla dejecţiile verbale de pe stradă, din parcuri, din instituţii, din şcoli, de pe terenurile de sport, din cafenele, terase, mijloace de transport în comun, mass media, literatură, muzică, magazine, locuri de agrement, dar mai ales din...
Am ajuns. Intru în birou. Sunt doar eu. E liniște și armonie. Sună telefonul. Ce p*la calului vrea și asta, așa, cu noaptea-n cap?!
n
n
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu