Artemis Lunara

Zeiţele lunare sunt deosebit de importante, indiferent de registrul mitologic. Au atribute comune paradoxale, sunt sălbatice şi pline de violenţă, dar deţin şi cheia izvorului care generează viaţa şi armonia. Este evident dualismul extremelor, cel care amestecă moarte şi viaţă, cele două mari mistere ale Universului. Zeii pot domni foarte bine peste toate ale lumii, însă doar zeiţele stăpânesc viaţa şi moartea.
Zeităţile lunare sunt prezente în toate ritualurile de magie, ceea ce demonstrează, constant, puterea şi efectul benefic implicit.

Artemis Lunara este prezentă în miturile lumii încă din perioada neolitică, desigur sub diferite nume, deoarece ea este cea dintâi încarnare a Marii Zeiţe, o zeiţă războinică, adorata amazoanelor, care, la porunca Ifigeniei, îi sacrifica pe toţi bărbaţii care eşuau pe râurile insulei unde se aflau. Nefericiţii erau atârnaţi de ramurile unui copac alegoric, situat în inima templului. Acest cult sângeros a fost înlocuit printr-o practică simbolică , prin care se lăsa să curgă câteva picături din sângele unui bărbat. Ceva mai târziu, simbolica sacrificiului a fost preluată de uciderea taurilor.

Artemis reprezintă femeia de demult, cea care domneşte peste moartea şi sufletele muritorilor. Preotesele ei purtau adesea măşti ce îi reprezentau pe Alani, câinii care vânează. În mitologia wicca, în fiecare an, soţul zeiţei este sacrificat de haita de câini sacri, pentru a sfinţi solul şi pentru a face ca soarele să răsară din nou, după iarnă.

Această zeiţă lunară, reprezentată prin Ursa Mare, apără axa Pământului. Din acest motiv, a fost reprezentată, adesea, sub forma unui urs, iar helveţii o numeau Artio. Mai târziu, tradiţia celtă i-a scurtat numele, care a devenit Art.

Era soţia lui Arthur, cea care va da naştere întregii mitologii arthuriene a Cavalerilor Mesei Rotunde, dar şi tradiţiei wicca, ce face din Arthur seniorul sacrei vânători şi îi atribuie şi un fiu, Robin, cel care ajunge să fie legat de legendele cu Robin Hood, apărătorul văduvelor şi a orfanilor. Progenitura acestei zeiţe devoratoare de bărbaţi în timpurile preistoriei este cel puţin la fel de interesantă.

Ulterior, creştinătatea Evului Mediu a făcut-o sfântă, cu numele de Ursula, şi a canonizat-o, sub formula sincretismului, care a recuperat multe zeităţi şi ritualuri păgăne în registrul sărbătorilor sfinte.

La fel de important de ştiut este faptul că arborele care susţine Universul era un corespondent feminin, fiind dătător de rod. Acesta, în Extremul Orient purta numele Mjotvidr, care tradus înseamnă Copacul-Mamă. Este un simbol mesopotamian, iar textele păstrate ne trimit la conceptul că Luna era un receptacul al sufletelor nenăscute.

Dacă suntem atenţi, din când în când la miezul nopţii pe Lună plină, se mai disting fragmente rătăcite ale invocaţiilor de demult, care apropiau sufletele unele de altele, dar mai ales apropiau sufletele de Marele Spirit:

„Fie să fiu cuprins de bucuria vibrândă a vieţii care creşte în mine
Şi ca toate creaturile să-mi servească scopurilor şi dorinţelor.
Fie ca a vieţii roată să stea cu mine acum şi pururea!”

foto by qurity - http://www.photoblog.com/qurity/