Cartea lui Italo Calvino (Castelul destinelor încrucişate/ Italo Calvino; trad. şi postf. de Eugen Uricaru – Iaşi: Polirom, 2002) reprezintă un reper interesant pentru cei pasionaţi de cartomanţie. Chiar dacă nu ai făcut cunoştinţă cu această artă divinatorie, cele două texte, Castelul destinelor încrucişate, respectiv, Taverna destinelor încrucişate, te conduc în lumea personajelor care animă Ţinutul tainic al Tarotului.
Mi-au plăcut poveştile, dar şi mai mult ideea originală a autorului de a folosi cărţile de Tarot ca pe o maşină narativă combinatorie. Cartea a fost scrisă în urma unor studii temeinice a sistemelor semiotice şi topologiei combinaţiilor susţinute de maeştrii Paolo Fabrini, M.I. Lekomceva, B.A Egorov, Remo Faccani şi, nu în ultimul rând, Umberto Eco. De aici şi “firul roşu” al lui Calvino care construieşte edificiul alegoric al cărţii pe ideea că semnificaţia fiecărei lame depinde de locul pe care ea îl are în succesiunea cărţilor care o precedă şi care o urmează. De aici, nu a fost decât un pas până la maniera autonomă, potrivită exigenţelor interne ale textului.
Aşa cum surprinde şi Eugen Uricaru, traducătorul şi postfaţatorul volumului, Italo Calvino pleacă de la imaginea cărţilor de Tarot, considerându-le arhetipuri ale personajelor şi situaţiilor vieţii dintotdeauna, deci şi ale literaturii, şi brodează naraţiuni pe cât de simple, pe atât de subtile, naraţiuni ce sunt dependente de întâmplător.
Cum ordinea lamelor de Tarot este întotdeauna întâmplătoare, şi viaţa este guvernată de ceea ce nu are regulă – întâmplarea. Cititul în cărţi este la fel de edificator, pe cât este o analiză futurologică bazată pe date statistice. La fel de adevărat ca şi contrariul. Poţi demonstra orice cu statistica, chiar şi legătura directă dintre cuiburile de barză dintr-un sat şi numărul copiilor de acolo. Legea numerelor mari şi legea entropiei fac, pe dimensiuni mari, ca logica simplă a cauzei şi efectului să decadă din drepturile sale, aproape absolute Relativizarea raporturilor de dependenţă unilaterală între cauză şi effect nu are loc, fireşte, la dimensiunile întâmplării propriu-zise, ci la nivelul întrebării “de ce?”. De ce se întâmplă ceva şi nu altceva ? Răspunsul lui Calvino, pare a fi “se poate întâmpla şi altceva în loc de ceva!”
Poveştile sunt riguroase în dimensiunea lor propriu-zisă, firul ce le leagă se împarte şi se desparte către cele mai surprinzătoare zări. Cu alte cuvinte, un joc nesfârşit care este însuşi “jocul vieţii”. Motive literare, clişee, personaje stabilizate în sute, poate mii de ani de cultură universală, toate sunt module, ca într-un luxuriant puzzle în care emoţiile, sentimentele, întâmplările răzbat către noi printr-un filtru al oboselii istorice în care este învelită sensibilitatea cititorului de azi.
O frumoasă întâmplare a făcut posibilă întâlnirea cu această carte, care te seduce şi te-nţelepţeşte, iar pentru exemplificare redau un scurt fragment:
Mi-au plăcut poveştile, dar şi mai mult ideea originală a autorului de a folosi cărţile de Tarot ca pe o maşină narativă combinatorie. Cartea a fost scrisă în urma unor studii temeinice a sistemelor semiotice şi topologiei combinaţiilor susţinute de maeştrii Paolo Fabrini, M.I. Lekomceva, B.A Egorov, Remo Faccani şi, nu în ultimul rând, Umberto Eco. De aici şi “firul roşu” al lui Calvino care construieşte edificiul alegoric al cărţii pe ideea că semnificaţia fiecărei lame depinde de locul pe care ea îl are în succesiunea cărţilor care o precedă şi care o urmează. De aici, nu a fost decât un pas până la maniera autonomă, potrivită exigenţelor interne ale textului.
Aşa cum surprinde şi Eugen Uricaru, traducătorul şi postfaţatorul volumului, Italo Calvino pleacă de la imaginea cărţilor de Tarot, considerându-le arhetipuri ale personajelor şi situaţiilor vieţii dintotdeauna, deci şi ale literaturii, şi brodează naraţiuni pe cât de simple, pe atât de subtile, naraţiuni ce sunt dependente de întâmplător.
Cum ordinea lamelor de Tarot este întotdeauna întâmplătoare, şi viaţa este guvernată de ceea ce nu are regulă – întâmplarea. Cititul în cărţi este la fel de edificator, pe cât este o analiză futurologică bazată pe date statistice. La fel de adevărat ca şi contrariul. Poţi demonstra orice cu statistica, chiar şi legătura directă dintre cuiburile de barză dintr-un sat şi numărul copiilor de acolo. Legea numerelor mari şi legea entropiei fac, pe dimensiuni mari, ca logica simplă a cauzei şi efectului să decadă din drepturile sale, aproape absolute Relativizarea raporturilor de dependenţă unilaterală între cauză şi effect nu are loc, fireşte, la dimensiunile întâmplării propriu-zise, ci la nivelul întrebării “de ce?”. De ce se întâmplă ceva şi nu altceva ? Răspunsul lui Calvino, pare a fi “se poate întâmpla şi altceva în loc de ceva!”
Poveştile sunt riguroase în dimensiunea lor propriu-zisă, firul ce le leagă se împarte şi se desparte către cele mai surprinzătoare zări. Cu alte cuvinte, un joc nesfârşit care este însuşi “jocul vieţii”. Motive literare, clişee, personaje stabilizate în sute, poate mii de ani de cultură universală, toate sunt module, ca într-un luxuriant puzzle în care emoţiile, sentimentele, întâmplările răzbat către noi printr-un filtru al oboselii istorice în care este învelită sensibilitatea cititorului de azi.
O frumoasă întâmplare a făcut posibilă întâlnirea cu această carte, care te seduce şi te-nţelepţeşte, iar pentru exemplificare redau un scurt fragment:
…” – Ce vrei în schimbul secretului tău?
Cartea Doiului De Cupă este o aducere-aminte a secretului fabricării aurului, şi din ea poţi înţelege cum spiritul Sulfului şi al Mercurului se separă, ori uniunea Soarelui şi a Lunii, ori lupta dintre Fix şi Volatil, reţete care se citesc în toate tratatele, dar pentru a le realiza îţi trebuie o viaţă să tot sufli în cuptoare şi nici atunci nu le dai de capăt.
Se pare că prietenul nostru e pe cale să descifreze el însuşi în Tarot o poveste care încă nu s-a realizat în propriul său interior”….
(fragment din Taverna destinelor încrucişate: Două poveşti în care se caută şi se pierde; p.123-124)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu