Magul în Cetate

Tarotul, cel mai vechi joc cu cărţi al Lumii, are la bază simboluri mitologice, arhetipale. Arcanele, minore şi majore, cuprind învăţături ezoterice de cea mai mare însemnătate, mai cu seamă cele 22 de arcane majore, care corespund destinului omenesc şi dezvăluie ceea ce ne aşteaptă pe fiecare, ceea ce ne este sortit, fiecare luptă, fiecare încercare din ciclurile vieţii pământeşti, îndreptate spre desăvârşirea de sine. Prin etalarea lamelor majore descoperim căile evoluţiei iniţiatice care duc la înţelepciunea divină şi la atingerea gnozei.

Pentru mine, un umil tălmăcitor al Tarotului, cea mai mare provocare este să deschid jocul pentru persoane necunoscute, care şi mai mult, adresează întrebarea în gând. Ceea ce urmează, este un recital de graţie, care îmi certifică de fiecare dată accesul în Lumea de Dincolo, accesul în Invizibil. Cel care este “cercetat” devine la derularea poveştii lui mult mai încrezător şi, categoric, mut de uimire. Nu am întâlnit pe nimeni, până acum, care să-mi conteste cuvintele, din contră, întotdeauna doresc să cunoască şi mai mult!
Ultimul exerciţiu de public, l-am avut la Festivalul Medieval de la Sighişoara, când purtând un costum adecvat momentului şi cărţile de tarot într-o tolbă, m-am amestecat cu oamenii pestriţi din cetate şi am intrat în ritmul lor. Erau mulţi artişti, dar şi mai mulţi turişti.
M-am aşezat la taraba prietenului meu, Haron, care spera să vândă din ceea ce meşteşugise în fugă. Nu căuta un câştig anume, ci se bucura de faptul că este din nou acolo, iar prin prezenţa lui contribuie la animarea cetăţii şi la re-animarea ochilor pelegrinilor spre alt timp.
Am scos lamele din tolbă şi am rostit “Tarot!” A fost suficient. Timp de două ore am povestit fără încetare celor care, într-un moment de inspiraţie şi, de ce nu, curaj, s-au oprit în dreptul meu.
M-am retras cu greu, întrebările erau multe, dar, toate la timpul lor!

Pe drumul pe care vin negustorii,

Pe drumul pe care toamna se-ntorc păstorii

Pe drumul şerpuit şi prăfuit

Un străin ciudat, astă-noapte s-a ivit.

Mergea încet şi-napoi mereu privea

De parcă un duh rău îl urmărea

În faţa Cetăţii el s-a oprit

a privit înapoi, s-a pus în genunchi şi apoi a murit.

Hoitul a stat în praful drumului

Până la răsăritul Soarelui

Până când un Nebun cu suflet mare

A gândit să-i ducă ceva de mâncare.

Când a văzut că mortul nu vorbeşte

A-nceput să-l strige pe nebuneşte

Dar după un timp a amuţit,

A privit Cetatea, s-a pus în genunchi, şi apoi a murit!

Ce să fie, oare?

E blestem, semn rău, sau e doar o întâmplare

Moartea Nebunului...

K