Oglinda Magică

Orice suprafaţă care reflectă lumina şi care are proprietatea de a lăsa să apară imagini este o oglindă magică. În “furia expresiei” care îi caracterizează când este vorba de a clasa fenomenele, specialiştii divinaţiei împing foarte departe neologia. Astfel, găsim sub pana lor termeni precum lecanomanţia, arta berilistică, cristalomanţia, hidatoscopia, hidromanţia, hidroscopia, catoptromanţia etc., în vreme ce este suficient “să dispunem de o oglindă sau de un obiect strălucitor: eventual, suprafaţa apei într-un pahar, într-un izvor sau într-o fântână. Fixarea privirii pe suprafaţa strălucitoare face să apară, în general destul de repede, halucinaţii vizuale care pot fi intrepretare într-un sens divinatoriu.
La mare cinste în timpul Evului Mediu, devenită emblema vrăjitoriei, oglinda a făcut încet-încet loc altor suporturi, bunăoară cristalomanţia sau divinaţiei prin globul de cristal… Se cuvine, de altfel, să distingem în catoptromanţie oglinzi albe şi oglinzi negre. Sticla, globurile de cristal, berilul, spada, suprafeţe şlefuite ale fildeşului, ouăle, mineralele şi pietrele în general, ochelarii etc. aparţin primei categorii. Celei de a doua – unghiile lăcuite cu negru strălucitor – onihomanţie, fundului de cratiţă cu negru de fum, palmele date cu cărbune de lemn etc. Divinaţia prin oglindită e însoţită, în mod obişnuit, de un întreg ritual care favorizează punerea în condiţie şi stare hipnoidă, cerute de această artă.
Ghicitorul Mariei de Medici, Cosme Ruggieri, folosea o oglindă magică pe suprafaţa căreia, se spune, regina îşi citea nenorocul. “Magicianul scrie cu sânge de porumbel bărbătuş, spune Gilette Ziegler în Histoire secrete de Paris (Stock, 1967), pe oglindă, cuvintele: Jéhova, Mittatron, Elohim, Adonai, aruncând la fiecare cuvânt un parf de şofran de plită, apoi plimbă deasupra acesteia oglinda; apoi o acoperă cu o pânză şi o aşează pe fereastră, pentru a atinge lumina nocturnă. După o scurtă rugăciune, el desenează cu o bucată de lemn carbonizat, un cerc dublu pe sol şi plasează în el un craniu, o tibie, o pisică cufundată în somn hipnotic şi o mică lampă, care singură va lumina încăperea. Într-o casoletă ard mentă şi ricin.

Cam după o oră, Ruggieri ia oglinda. Îngerul Anaël a răspuns, probabil, căci regina vede apărând pe o oglindă şlefuită silueta fiului său François, abia distinctă, care se învârte odată şi dispare. Cea a lui Charles, mijlociul se învârteşte de paisprezece ori înainte de a păli şi de a se stinge. Henri, al treilea fiu, face aceeaşi mişcare de cincisprezece ori şi pare să se aplece asupra unui corp întins. Apoi, în timp ce pisica se trezeşte şi miorlăie lugubru, o altă fantomă apare în oglindă, dar nu este fantoma celui de-al patrulea fiu al ei, ci un alt om de sânge, Condé, regele de Navarra. Regina scoase un geamăt: această viziune îi confirmă ceea ce i-au arătat deja măruntaiele puilor sacrificaţi de Ruggieri: cei trei fii ai său vor domni, dar fără să lase urmaşi. Neamul Valois este condamnat”.

Folosirea catoptromanţiei a persistat, multă vreme, în folclorul român, slav şi maghiar. Încă în secolul al XIX-lea, tinerele curioase să cunoască chipul viitorului lor soţ, puneau, una în faţa celeilalte, aproape de două lumânări, două oglinzi în care, după ce spuneau: „Fie ca acel ce-mi va fi soţ să-mi apară!” ele puteau să-l contemple în voie. În Ungaria, tinerele îşi satisfăceau curiozitatea nu în noaptea de Crăciun, ci în cea de Sfântul Silvestru. Scufundau o oglindă în apa unui izvor şi ţineau o lumînare aprinsă în mână. Chiar la miezul nopţii, imaginea apărea. Lumina pâlpâitoare a flăcrii, undele pe care le făcea apa, ora şi ziua, totul contribuia la obiectivarea dorinţei lor celei mai mari.)

Mulţi misionari şi foşti coloni relatează fapte analoage şi mai recente în legătură cu vracii africani. Pierre Fountaine, de exemplu, povesteşte cum un om de faceri alb a reuşit să-i descopere pe concurenţii lui care făceau procedee neloiale; şi numai el atestă că a văzut, în aburul care s-a format deasupra oglinzii aparţinând ghicitorului congolez consultat, chipul vinovaţilor; apoi a reuşit să-i identifice într-o fotografie apărută în presa locală puţin timp după aceea...

Mecanismul catoptromanţiei a fost descris începând cu secolul al XIV-lea de către istoricul arab Ibn Khaldun, cu o exactitate pe care toţi antropologii moderni o recunosc: ”...fixându-şi privirea pe un obiect cu faţă unică, ei o privesc cu atenţie, până când zăresc lucrul pe care vor să-l anunţe. Unele persoane cred că imaginea zărită în acest fel se formează pe suprafaţa oglinzii, dar ele se înşeală. Ghicitorul sau consultantul său privesc fix acestă suprafaţă, până când ea dispare şi o perdea de ceaţă se interpune între ei şi oglindă. Pe această perdea se desenează formele pe care ei doresc să le zărească, şi acesta permite tălmaciului să dea indicaţii fie afirmative, fie negative, despre ceea ce doreşte să ştie...”
Astfel, Ibn Khaldun a insistat asupra naturii halucinatorii a fenomenului, precizând, că la drept vorbind, suprafaţa reflectoare a oglinzii nu avea nici o importanţă, fiindcă nu în oglindă, cum se crede adesea, apar imaginile, ci între suprafaţa sa şi ochii tălmaciului şi/sau a consultanţilor săi. Ibn Khaldun este cum nu se poate mai explicit: el notează că oboseala oculară provoacă un fel de ceaţă în care se desenează forme ce datorează totul preocupărilor subiectului care constituie o obiectivare a fantasmelor sale, interpretate într-un sens divinatoriu.

Oglindă, oglinjoară...

n n n n n